mariol44AdministratorDin: TOPLITA ROMANA!
Postari: 25239
|
|
Sunt un român. Unul dintre aceia care nu au apucat calea străinătăţii, nutrind speranţa că, într-un final, lucrurile vor merge bine şi în România, după perioada de tranziţie estimată de „oracolul din Dămăroaia”, Silviu Brucan, la nu mai puţin de 20 de ani.
Şi aşa au trecut 25 de ani... Aş fi tentat să spun că Brucan s-a înşelat, însă voi afirma – poate voi surprinde cu această afirmaţie – că el a avut perfectă dreptate! Şi voi argumenta în continuare de ce sunt convins de acest lucru.
Potrivit dicţionarelor, orice tranziţie presupune o trecere de la o stare la alta, însă nimeni nu i-a avertizat pe români că această trecere poate însemna şi evoluţie, dar şi involuţie. Făcând o sumară comparaţie între cele două perioade delimitate de „momentul 1989”, din ce în ce mai mulţi români realizează că standardul de viaţă s-a deteriorat, treptat dar constant, până în zilele pe care le trăim: nu mai există siguranţa locurilor de muncă, sistemul de sănătate agonizează, salariile sunt tot mai neîndestulătoare, sistemul de pensii este ameninţat de intrarea în incapacitate de plată... Cu toate acestea, o categorie mică de indivizi a prosperat continuu. Bişniţarii din perioada socialistă a României au devenit businessmanii de astăzi. Directorii unităţilor economice socialiste, promovaţi în funcţii după pregătire şi performanţe, au fost înlocuiţi de patroni, unii dintre ei chiar şi fără banala diplomă de bacalaureat, însă înzestraţi cu prisosinţă cu toate „apucăturile”, fie ele bune, dar mai ales rele, ale lui Hermes –zeul comerţului, al zborului şi al... hoţilor! Codul Muncii a fost flexibilizat, dar nu în favoarea muncitorului, ci a patronului care poate să-l ponteze chiar şi 2 ore pe zi, dacă doar de atât are nevoie de el pentru a rezolva treburile şi pentru ca afacerea să meargă strună. Ce mai contează că sărmanul muncitor are acasă o familie de întreţinut şi nişte copilaşi care au nevoie de hrană, îmbrăcăminte şi rechizite şcolare? Ce mai contează că unii români lucrează „full-time” şi acumulează cu nemiluita ore suplimentare, în timp ce oficial, în acte, ei apar cu program „part-time” pentru că altfel patronul nu ar face suficient profit? Sunt nevoiţi să accepte, nu au încotro, chiar dacă îşi dau seama că vor avea o pensie mică, neîndestulătoare, care nu le va putea permite să-şi cumpere medicamente la bătrâneţe. Prin urmare, Brucan nu s-a înşelat: astăzi, la 25 de ani de la „revoluţie”, lucrurile sunt clare, însă felul în care se prezintă societatea românească arată indubitabil că România a traversat o perioadă de tranziţie involutivă! Dar oare asta şi-au dorit românii în decembrie 1989, asta visam eu atunci când încă nu împlinisem 18 ani?
Totuşi, în pofida acestor 25 de ani postdecembrişti, marcaţi de pauperizarea incontestabilă a poporului, românii au fost feriţi ca prin minune de cel mai mare rău cu care o naţiune se poate confrunta – RĂZBOIUL. În tot acest răstimp m-am simţit protejat ca un telespectator ce vizionează un film, privind la toate zonele fierbinţi ale planetei, chiar dacă nu era vorba despre pelicule turnate în studiourile de filmare, ci acolo se murea la modul cel mai veritabil cu putinţă... M-am simţit în siguranţă chiar şi atunci când, în 1999, presa vremii scria despre bombardamentele NATO din fosta Iugoslavie, despre testarea unor bombe cu uraniu neîmbogăţit şi despre ploile acide din vestul ţării noastre, din judeţele Arad şi Timişoara, care făceau ca în locul picăturilor să rămână pete cafenii pe frunzele de viţă de vie...
Sfârşitul anului 2013, marcat de declanşarea „crizei din Ucraina”, şi precipitarea ulterioară a evenimentelor au dus la modificarea treptată a acestei perspective. Oricât ne-au aigurat politicienii noştri că nu este vorba despre vreun pericol, toţi oamenii cu care am interacţionat - fie ei tineri ori maturi - s-au arătat preocupaţi sau de-a dreptul îngrijoraţi de subiectele referitoare la încorporare sau la mobilizarea rezerviştilor. Şi astfel am început şi eu să mă întreb ce aş face dacă aş fi pus în situaţia faptului împlinit, a unui conflict armat.
Trebuie să recunosc că am fost bulversat să realizez că mă confrunt cu o totală răsturnare a valorilor în care am fost crescut şi educat, întrucât am parcurs toate ciclurile şcolare preuniversitare (primar, gimnazial şi liceal) în perioada socialistă a României. Apoi, am început să analizez şi să fac comparaţii... Istoria socialistă modernă m-a învăţat că ţara noastră a întors armele împotriva fasciştilor şi a lui Hitler la 23 august 1944, că poporul rus ne este frate şi că Armata Roşie ne este aliată şi prietenă. Astăzi ar trebui să cred că ruşii sunt cei mai răi oameni, că sunt o ameninţare pentru ţara noastră şi că trebuie să fiu alături de NATO, care ne vrea binele şi care ne apără de „duşmanul de la Răsărit”.
Nu sunt deloc rigid atunci când, din motive întemeiate, este cazul să îmi schimb opiniile, însă nici nu primesc cu ochii închişi orice minciună care mi se serveşte. Aşa că am început să gândesc cu propriul cap, că doar pentru asta îl port pe umeri... Mai întâi de toate, am observat un lucru clar precum lumina zilei: nu Federaţia Rusă a încercuit coastele Americii de Nord cu nave de luptă, ci NATO şi SUA au procedat astfel şi au impus sancţiuni Rusiei (sancţiuni care, fie vorba între noi, s-ar putea să-i coste mai mult pe cei care le-au impus decât pe ruşi). Şi sunt mulţi cei care au observat asemenea mie! Nu cu mult timp în urmă l-am urmărit într-o emisiune televizată pe Ion Cristoiu spunând că, de la prăbuşirea blocului comunist şi până astăzi, NATO a avut o tendinţă expansionistă constantă, în timp ce Rusia a avut o atitudine defensivă, fiind tot timpul în retragere. Mi-a plăcut comparaţia lui Cristoiu care spunea că, o dată cu criza ucraineană, Rusia a ajuns cu spatele la zid şi că nu-i mai rămâne decât să se apere...
Binenţeles, propaganda pro-occidentală îmi va replica instantaneu, spunându-mi că sunt român şi că România este stat membru NATO. Este adevărat, însă la fel de adevărat este că nouă, românilor din popor, nu ni s-a cerut părerea, prin referendum, dacă dorim să fim membri NATO sau ai Uniunii Europene. Ambele tratate de aderare au fost ratificate în parlament, primul în 2004, iar celălalt în 2005. Ceea ce contează pentru mine, ca şi pentru marea majoritate a românilor, este avantajul pe care îl avem (sau nu...) în urma semnării acestor documente. Eu ştiu, ca om de rând, că ţara mea arăta cu totul altfel în perioada în care se numea Republica Socialistă România şi făcea parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), alături de URSS şi de alte ţări: aveam industrie, agricultură şi zootehnie, locuri de muncă, siguranţă pe stradă, sistem de sănătate şi de educaţie pentru toţi... Astăzi avem baroni locali (indiferent de culoarea politică , patroni opulenţi, şomaj cât cuprinde, muncă „la negru” şi „la gri”, sănătate contra-cost, taxe şi impozite cu nemiluita, preţuri la nivel de UE dar nu şi salarii pe măsură!
Propaganda antirusă şi anticomunistă va merge mai departe şi va încerca să mă trimită din nou la istorie, sugerându-mi că trebuie să-i urăsc pe ruşi pentru că au staţionat o perioadă pe teritoriul ţării noastre, pentru că nu ne-au înapoiat integral tezaurul transferat în Rusia în timpul primului război mondial şi pentru că ne-au „spoliat” prin înfiinţarea Sovromurilor.
În privinţa prezenţei Armatei Roşii pe teritoriul României, astăzi li se spune tinerelor generaţii că ele au fost trupe de ocupaţie. În vremea în care eram eu însumi elev (iar trupele sovietice plecaseră definitiv din România de vreo trei decenii!), la orele de istorie ni se spunea despre aceleaşi trupe că au fost trupe eliberatoare. Între aceste două perspective diametral opuse, care ar fi adevărul istoric? Păi să ne întoarcem puţin în istorie, la nişte evenimente care există în documentele oficiale ale timpului şi care nu vor putea fi niciodată contrazise: în august 1943 aviaţia anglo-americană (astăzi ţări membre NATO) a bombardat Ploieştiul şi rafinăriile de la periferia acestuia; în data de 4 aprilie 1944 cerul Bucureştiului este întunecat de avioane B-24 Liberator ale SUA, bombardamentul aducând cu sine imense pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti; pe 15 aprilie 1944 avioane britanice de tipul P-61 Black Widow (Văduva Neagră , într-un bombardament nocturn cu bombe incendiare avariază grav clădirea Universităţii şi produce multe alte pagube (presa vremii avea să califice aceste bombardamente drept „atacuri teroriste”) ; în nopţile de 23/24 august, 24/25 august şi în ziua de 25 august 1944 aviaţia germană (ţară astăzi membră NATO) bombardează din nou capitala, provocând alte pierderi materiale şi umane uriaşe, distrugând printre altele Grădina Cişmigiu şi Opera Română; şi a venit apoi şi rândul Armatei Roşii, care, pe 31 august 1944, a intrat PAŞNIC în Bucureşti şi care a fost primită cu simpatie de bucureşteni.
Să tragă fiecare dintre noi concluziile, în mod obiectiv! Iar pentru aceia care, în pofida acestor realităţi incontestabile, rămân în continuare cu convingerea că trupele sovietice au fost forţe de ocupaţie, voi reda în continuare un fragment dintr-un jurnal de front al bunicului meu pe linie maternă, fost subofiţer în Regimentul 2 Vânători de Gardă „Regina Elisabeta”, care a luptat pe frontul de la Odessa (...): „Marţi 30.IX.1941: Azi noapte am dormit toţi aci, în... Aseară ne-a dat ţuică de la Regiment. Am dormit de ieri de la 6 până azi la 7. Eram rupţi de oboseală. Pe drum ne târam decât mergeam. Azi am spălat rufele. Ni s-a dat rom la ofiţeri şi subofiţeri. Se aude că vom merge la Cotul Niprului sau în Crimeea ca trupă de ocupaţie (!). În fine, ne culcăm din nou aci – dar la ora 9 (21) suntem sculaţi şi pornim în marş. Acum e acum. Încotro vom apuca?”. Prin urmare, domnilor istorici ai contemporaneităţii, acesta este un fragment de istorie autentică, nefalsificată! Sau poate credeţi că bunicul meu, ca şi restul ostaşilor români care au dus greul luptelor, era dornic de vărsare de sânge pe pământ rusesc, şi nu politicienii timpului se făceau vinovaţi de aceste trimiteri la război? Dacă aşa stau lucrurile, atunci să-i dăm din nou citire bunicului meu: „ Luni 8. IX. 1941: Aseară ruşii s-au infiltrat la un flanc, în timp ce aviaţia lor ne mitralia iar artileria lor grea trăgea. În faţa noastră s-a produs panică în trenurile (eşaloanele) de luptă şi au început să fugă înapoi cu care, căruţe, maşini etc. Câteva maşini nemţeşti, care erau acolo cu nemţii lor, fugeau înaintea alor noştri. Abia pe seară s-a putut opri fuga lor înapoi şi s-au trimis la loc. În schimb, unitatea din prima linie a luat toţi Ruşii prizonieri – cam 300. Azi-noapte iar a bombardat cu artileria şi aviaţia. Toată lumea a dormit la găuri. Azi a venit aviaţia lor de 2 ori până acum, la ora 12. Suntem tot pe acelaşi loc. Ora 18: Azi am împlinit 27 de ani. Este ziua de naştere a Maicii Domnului. Aviaţia rusă a mai venit încă de două ori până acum. Acum, pe seară, 7 de-ale lor s-au luptat cu 4 italiene, fără rezultat. Se aude de plecare în prima linie. Să vedem cu ce vine Dl. Col. Ionescu, că a fost chemat la Regiment. Doamne Dumnezeule al nostru, care toate le vezi şi le cârmuieşti, Unule întru bunătăţi şi Iertător, ai milă şi de robii Tăi smeriţi şi ocroteşte-i, fă ca acest măcel de oameni să înceteze şi îndreaptă paşii celor cu Frică şi cu Credinţă în Tine, spre biruinţă”.
Clipe fierbinţi, rămase într-un trecut dezastruos pentru umanitate... bunicul meu s-a bucurat de pace şi de reconstrucţia socialistă a României postbelice şi a trecut în nefiinţă octogenar... astăzi le reproşăm ruşilor că nu ne-au restituit tezaurul în întregime, în condiţiile în care ei nu ne-au bombardat oraşele, dar noi le-am pricinuit pagube alături de cele pe care noi înşine le-am suferit... îi voi da pentru ultima oară cuvântul răposatului meu bunic: „Vineri 17 oct. 1941: Aseară am intrat în Odessa. Femeile ne râd. Oamenii între 15-50 de ani sunt arestaţi. Casele distruse. Bombardate şi mitraliate de aviaţia noastră. Străzile pline de vagoane de tramvaie, camionete auto şi chesoane. Baricade cu câte 3 rânduri de mitraliere. Oprim pe străzi, aproape de centrul oraşului (Novo-bazar). Jaful populaţiei civile e în floare. Ostaşii noştri la fel, caută. S-a găsit vin, zahăr, cafea, ceai, tutun etc. Şi se spunea că populaţia Odessei nu are ce mânca. Multe femei. Toţi ostaşii s-au dat la trup. Mi s-a adus un patefon. Suntem în hala de carne a oraşului. La ora 12 ne adunăm la spitalul vechi, de unde pornim. Seara ajungem în Gniliacov, unde cantonăm. În Odessa a rămas D. 10”.
Germania nazistă a capitulat, Hitler şi-a pus capăt zilelor şi a venit pacea mult-aşteptată. SUA, care a luptat alături de URSS împotriva fascismului, a contribuit la reconstrucţia Germaniei de Vest introducând-o în celebrul „plan Marshall”. Pe noi ne-au ajutat doar... ruşii, prin înfiinţarea Sovromurilor – societăţi mixte româno-sovietice care au avut, într-adevăr, şi rolul de recuperare a datoriilor de război ale României faţă de URSS. Însă nu trebuie să-i uităm nici pe inginerii şi specialiştii români, formaţi în universităţile din URSS, care ulterior au pus bazele industriei Republicii Socialiste România. Am plătit sovieticilor daune de război, dar tot cu ajutorul lor am pornit pe calea reconstrucţiei şi a dezvoltării acestei ţări. Celor care astăzi contestă aceste adevăruri istorice, le recomand să compare Sovromurile şi industria socialistă a României cu proiectele „Roşia Montană” şi „Gazele de şist”, în care companiile „Gold Corporation” (Canada) şi „Chevron” (SUA) plătesc statului român, în schimbul exploatării resurselor noastre (aur şi gaze de şist), redevenţe de numai 6%, respectiv 3,5%. Şi aici nu mai este vorba despre datorii de război, ci de cu totul altceva... Nu vreau să influenţez pe nimeni, să tragă fiecare concluziile!
Nu vreau nici să ratez un ultim aspect pe care propagandiştii anticomunişti şi antiruşi îl vehiculează printre români şi căruia îi dau crezare chiar şi unii care susţin că sunt comunişti: anume, că în decembrie 1989 preşedintele Nicolae Ceauşescu a fost asasinat la comanda ruşilor. Haideţi să fim serioşi, oameni buni! Nicolae Ceauşescu nu a fost împuşcat pentru că ruşii i-ar fi purtat o veche ranchiună, datată din 1968 şi legată de Cehoslovacia... El a fost eliminat pentru ca economia românească să fie distrusă, pentru a face loc şi nu concurenţă capitalului occidental. Rezultatele le constatăm acum, când gama variată de produse româneşti, existente pe piaţă odinioară, a dispărut pentru a fi înlocuită cu produse de provenienţă vestică şi nicidecum rusească.
Eseistul şi filosoful spaniol George Santayana spunea: „Cei care uită trecutul sunt condamnaţi să îl repete”... Ca oricare fost militar în termen am jurat credinţă întru apărarea Patriei mele. Pe atunci Patria mea încă mai avea fabrici şi uzine, însă astăzi ce mai este Patria mea? Pământurile şi resursele vândute străinilor? Averile capitaliştilor autohtoni? Supermarketurile cu capital străin?
Dacă doriţi să târâţi poporul român într-un război care nu ne priveşte, fiindcă aşa vă dictează NATO, mergeţi dumneavoastră, domnilor politicieni şi capitalişti, şi luptaţi-vă pentru vilele, limuzinele, moşiile şi afacerile care vă aparţin! Eu nu am decât un modest acoperiş deasupra capului. Şi un loc de muncă!
_______________________________________ Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|