 mariol44AdministratorDin: TOPLITA ROMANA!
Postari: 25239
|
|
Paradoxal, calea ferată contribuie şi ea la izolarea Liveziului: acum angajările la CFR se fac după criteriu etnic!
,,Judeţele Harghita şi Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute, pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul, pe de o parte, credinţa ortodoxă care îi mai ţine, pe de altă parte, compun cadrul simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi uite priorităţile ca şi comunitate. Apar noi disparităţi. Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului Carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului, se masifică, rămân fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni administrative, economice şi educaţionale”, se arată în Preambulul studiului Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita şi Covasna, realizat de dr. Radu Baltasiu împreună cu Academia Română şi universitari din Bucureşti şi Craiova.
n Studiu de caz: Satul Livezi din comuna Mihăileni
Dacă într-un număr anterior al ziarului am prezentat concluziile studiului, formulate de dr. Radu Baltasiu, în continuare vom reda fragmente din acest studiu, pe baza cercetării efectuate în satul Livezi din comuna Mihăileni.
Comuna Mihăileni, în 2002, avea o populaţie de 2.643, din care 555 de români (21%) şi 2.086 maghiari. Majoritatea covârşitoare a românilor s-au concentrat, după 1941, în satul Livezi (524 persoane în 2002). Mortalitatea în Mihăileni, mai mare decât media pe ţară, este de 17 la mie. Migraţia în rândul tinerilor este foarte ridicată: conform datelor oferite de primărie, circa 15% dintre aceştia ar fi plecaţi la muncă, în anul 2010, în Ungaria sau Suedia.
În Mihăileni, chiar dacă ponderea români-maghiari este net în favoarea vorbitorilor de limbă maghiară, evoluţia comunităţii româneşti este una relativ favorabilă, datorită concentrării lor comunitare într-o comunitate puternică, satul Livezi. Prin satul Livezi, comuna Mihăileni este un caz aparte: este printre puţinele localităţi unde vitalitatea comunităţii este peste situaţia din judeţ. Concentrarea comunităţii într-un sat cu structuri coerente, chiar în condiţiile în care nu are nici un reprezentant la nivelul primăriei, asigură încă ,,reproducerea etnică românească” în condiţii satisfăcătoare.
Constatăm că, în Mihăileni, actualmente o comună cu 4 sate, 2.644 locuitori, unde doar într-unul (Livezi) limba română mai este majoritară, populaţia a rămas aproximativ stabilă pe parcursul a 160 de ani. Fenomenul este notabil în raport cu evoluţia generală a populaţiei la scara judeţului, care înregistrează o involuţie accentuată. Probabil că o posibilă explicaţie a stagnării populaţiei o oferă procesul de asimilare: populaţia română odată asimilată, a intrat pe culoarul comportamentului de reproducere străin. Asimilarea având loc în timp, în direcţia maghiarizării unei populaţii cu vitalitate mai mare (cea românească , într-una cu populaţie cu o cultură a reproducerii mai diminuată (populaţia secuiască-maghiară, rezultă o relativă stagnare.
În raport cu lumea, românii din Livezi se consideră/se simt marginali
Cu câteva excepţii, Livezi în reprezentarea colectivă este doar exterior sau nu există ca actor în raport cu comunicaţiile regionale. Interesant este faptul că, din punctul de vedere al comunicaţiilor, Miercurea-Ciuc ocupă locul central, iar nu Livezii. Comunitatea se simte izolată, dar este, în acelaşi timp, puternic ancorată în instituţiile care-i asigură identitatea. Braşovul şi Bucureştiul sunt cele mai importante repere, urmate de Cluj, Târgu-Mureş şi, excepţional, Iaşi. Oamenii îşi reprezintă corect distanţele, dar, datorită sentimentului de izolare-frustrare, în câteva situaţii plasează Bucureştiul ,,în opoziţie” cu celelalte localităţi (de pildă, Braşovul este reprezentat după Miercurea-Ciuc, pe aceeaşi linie cu Clujul şi Târgu-Mureşul, în opoziţie cu Bucureşti), sau mai mic, ceea ce este în consonanţă cu opinia conform căreia ,,Bucureştiul i-a uitat (trădat)” - expresie adeseori întâlnită pe teren. Este interesant de observat că centrul comunităţii este o cale de comunicaţie - viaductul şi calea ferată, o deschidere. Cea de-a doua ancoră identitară a locuitorilor din Livezi este Biserica ortodoxă. Axa care leagă Viaductul de Biserică este accentuată în hărţile-proiecţii, deşi pe teren, drumul dintre acestea este de pământ şi greu de parcurs, peste văi. Există însă şi situaţii, în special în rândul tinerilor, în care biserica nu există ca punct central sau unde toate centrele sunt reprezentate plat, fără vreun nucleu semnificativ al comunităţii. Funcţia căii ferate, de trambulină idealizată, este ilustrată şi prin faptul că linia ferată - Viaductul Cracău sunt, în prezent, mai bine valorizate decât staţiile de cale ferată din zona satului. Aceasta pentru că, în special în ultimii ani, navetismul industrial al locuitorilor s-a redus substanţial. Din calea ferată a rămas, ca o inerţie, proiecţia ei idealizată.
În ultimii ani, calea ferată contribuie şi ea la izolarea comunităţii: acum angajările la CFR se fac după criteriu etnic
Satul este destul de îmbătrânit. În 2011, până la momentul efectuării cercetării (iulie), nu se născuseră decât 17 copii. Cifra declarată de subiecţii intervievaţi probabil este inexactă, însă reprezintă mai mult de jumătate faţă de născuţii vii din Mihăileni în 2010, ceea ce arată că satul românesc are încă o vitalitate demografică puternică faţă de restul comunei.
De asemenea, la şcoala din Livezi, per total, sunt sub 49 de elevi. Este o instituţie de prestigiu în judeţ, ,,având rafturi pline de premii”. Şcoala de aici acoperă ciclul de învăţământ I-VIII, fiind a doua şcoală din comună care cuprinde acest interval educaţional. Este singura ,,şcoală românească” din comună. Mai sunt două şcoli în Văcăreşti şi Nădejdea, dar acestea acoperă doar ciclul primar şi sunt exclusiv în limba maghiară. La Grădiniţa din Livezi sunt în prezent 20 de copii.
,,Şcoala era să se închidă de mai multe ori, cu puţin ajutor însă am reuşit să o menţinem cu doar 17 copii în an” (fişă observaţie şi interviu profesor, Livezi).
O explicaţie ar fi aceea că: ,,tinerii nu se mai căsătoresc; bărbaţii nu îşi găsesc de lucru, de aceea ei nu pot întemeia familii, iar femeile se căsătoresc în alte părţi ale judeţului” (fişă observaţie şi interviu cu învăţătoare).
Ca tip de structură a locuirii, satul este răsfirat. Aici casele sunt ,,răsfirate pe poalele dealurilor şi adunate pe fosta albie”. În centrul său se află Biserica, pe cea mai înaltă creastă.
Biserica este aproape înconjurată de un cimitir plin de flori, în trepte, unde, pe lângă crucile Bucurilor şi Voşlobanilor se disting 3 morminte ale ostaşilor români, ,,eroi ai neamului”.
O bună parte din persoanele intervievate au numele Bucur. Explicaţia ar fi că ciobanul Bucur este întemeietorul satului.
Este ,,înconjurat de comunităţi compacte maghiare” şi este întemeiat ,,dinspre Ţara Bârsei” şi, ,,obligatoriu, dinspre Voşlobeni”, căsătoria lui Toader Voşloban cu Maria apărând în scripte la doi ani după prima atestare documentară din 1786.
Faptul că Livezii a fost întemeiat ca zonă de ,,tranzit demografic” este întărit de puternicele influenţe moldoveneşti şi din Bistriţa la nivelul costumului popular.
Economia locală depindea până de curând în bună măsură de CFR. Livezii sunt nod feroviar, având trei gări, în prezent două funcţionale. O bună parte din istoria contemporană a localităţii este legată de calea ferată, aceasta fiind până de curând principalul angajator. Fiind zonă de munte, agricultura nu este foarte productivă. Însă, în ultimii câţiva ani, calea ferată contribuie şi ea la izolarea comunităţii: acum angajările la CFR se fac după criteriu etnic. După administraţia locală, unde nu există nici un român, CFR este o altă instituţie care se adaugă cercului maghiarofon care înconjoară satul: ,,Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti, dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române!” - profesor.
Datorită situaţiei de la calea ferată şi a faptului că nu au unde să se angajeze, ,,viaţa nu este uşoară în Livezi. Mulţi trăiesc în sărăcie lucie...” - fişă interviu, preot.
Livezii sunt singurul sat fără apă curentă din comuna Mihăileni şi fără drum
Acum ,,oamenii trăiesc din pensie, munca pe câmp, cultivarea legumelor şi creşterea animalelor” (Melania Bucur, fostă învăţătoare).
,,Sătenii trăiesc prin cultivarea cartofului, a fasolei, prin albinărit şi prin creşterea animalelor. Oamenii au încercat chiar să construiască păstrăvării, însă fără prea mult succes. Pe vremuri se cultivau şi cânepa şi inul” (prof. română.
La nivelul comunei interlocutorii ne-au spus că mecanizarea agriculturii este cumva aşezată pe o diviziune etnică a muncii: maghiarii au cele mai multe tractoare, iar românii vin la câmp cu forţa de muncă. Se ajută unii pe alţii în acest fel. Livezii sunt singurul sat fără apă curentă din comuna Mihăileni şi fără drum. În prezent, drumul se află în lucru.
În teritoriu asistăm la afirmarea unei puteri simbolice pe vector maghiarofon şi, în paralel, la retragerea puterii simbolice româneşti
În teritoriu asistăm la afirmarea unei puteri simbolice pe vector maghiarofon şi, în paralel, la retragerea puterii simbolice româneşti. În felul acesta asistăm la supraafirmarea comunităţii maghiarofone şi la slăbirea până la dispariţie a cadrelor comunitare ale vieţii româneşti. Mulţi dintre interlocutori şi-au reamintit de momentul 1940, când a te manifesta ca român era cel puţin nepotrivit. Insul era acceptat (dacă nu era preot sau profesor, considerate elemente ,,irecuperabile”) doar dacă renunţa la dimensiunea lui comunitară. Pentru generaţiile trecute, cu experienţa acelui timp, echilibrul social este compromis, aşezându-se sub semnul fricii identitare. Raportat la această memorie traumatică, regimul comunist de după 1966 era mai bun decât cel al zilelor noastre. Atunci minoritatea românească se bucura de un oarecare confort identitar.
,,Doamna Z şi-a susţinut, de asemenea, într-un discurs impresionant, punctul de vedere privind puterea simbolică. În cadrul discuţiei pe această temă, dumneaei a fost revoltată de modificările pe care ungurii le fac în viaţa românilor, la nivelul elementelor aparent insignifiante, dar care prin simpla lor existenţă dau românilor sentimentul de apartenenţă la poporul din care fac parte. Lipsa drapelului României din instituţii şi prezenţa, în mod ostentativ, a drapelului Ungariei, Imnul Secuiesc, schimbarea numelor unor străzi, toate acestea îi umilesc profund pe români. Uşurinţa cu care aceste modificări se fac, spunea doamna Z, dovedesc faptul ca autorităţile care le permit nu cunosc 'puterea transformatoare a simbolurilor asupra oamenilor'. Rezultă, aşadar, din ceea ce a spus dumneaei, că rezistenţa unui popor se clatină în momentul în care îi sunt luate simbolurile pe care el se sprijină. Ordinea simbolică, atât de importantă pentru convieţuirea în cadrul unei societăţi, este distrusă şi înlocuită cu alta care nu rezonează absolut deloc cu sufletul românesc” (fişă de observaţie cu intelectual).
(...) Paradoxul este că în timp ce discursul maghiar comprimă timpul transilvan în regalitatea maghiară, suprimând simbolistica trecutului romanic şi al vechiului cadru convieţuitor cu românii, în acelaşi timp simbolizează şi istoricizează realitatea: în analiza ştiinţifică a regiunii Harghita-Covasna, geografia este ,,culturală” sau ,,istorică”, ecologia este ,,istorică”, geografia este şi ea ,,istorică”, iar geomorfologia este ,,antropogenă”, adică ,,culturală” (termenii se întâlnesc în studiile ungureşti asupra regiunii, abundă, de pildă, într-o lucrare asupra ,,Ghimeşului în sec. XVIII-XX” al Catedrei de Geografie a Şcolii Superioare ,,Eszterhazy Karoly” din Eger).
Tot paradoxal este şi faptul că adeseori comunitatea imaginată maghiară se legitimează cu o istorie care are ca punct de plecare convieţuirea cu românii. Timpul acesta şi actorii respectivi sunt chiar glorificaţi în slujbele religioase maghiare. În ciuda acestui lucru momentul şi actorii istoriei sunt doar... ungureşti.
,,Poziţiile-cheie în judeţ sunt ocupate doar de persoane de etnie maghiară, românii neavând acces decât la posturi mici şi slabe din punct de vedere salarial”
,,(...) Poziţiile-cheie în judeţ sunt ocupate doar de persoane de etnie maghiară, românii neavând acces decât la posturi mici şi slabe din punct de vedere salarial. Pe lângă toate acestea, autorităţile care mai sunt alcătuite în mare parte din români asistă pasiv la astfel de lucruri (Poliţia, SRI, Jandarmeria)” (localnic din Livezi). Primăria din Mihăileni, care are un sat compact românesc, Livezi, cu o pondere de 21% din populaţia comunei, pe Internet nu mai are nici un însemn românesc. Toată prezentarea publică a comunei este în limba maghiară, ceea ce transformă implicit pe români în parte a unui Celuilalt non-prezent. Ceilalţi se pot aduna de la sute de km pentru a-şi exersa sărbători inventate (marele pelerinaj de la Ghimeş are 3 ani vechime). Românii nu-şi mai ţin nici sărbătorile lor oficiale în propriile comunităţi, odată atins pragul critic al prăbuşirii infrastructurii administrative, educaţionale şi legătura cu Bucureştiul. Au supravieţuit marile sărbători religioase, pe care le împart, generos, cu comunitatea maghiarofonă, în câteva localităţi. Altfel, simbolistica românească colectivă se retrage din spaţiu, adeseori în intimitatea personală, în timp ce simbolistica maghiară cucereşte spaţii în care are o prezenţă demografică impulsionată administrativ.
Axa pe care îşi desfăşoară viaţa românii din Harghita se compune din două elemente: ,,suspiciune” şi ,,sacrificiu”
(...) Dincolo de cooperarea aparentă, cotidiană, axa pe care îşi desfăşoară viaţa românii din Harghita se compune din două elemente: ,,suspiciune” şi ,,sacrificiu” după cum ne-au declarat câţiva intelectuali din judeţ în timpul interviurilor.
Implicaţiile sunt serioase, frica având efecte degenerative suplimentare asupra calităţii vieţii comunitare. Faptul că relaţiile dintre români nu pot fi deschise complet, pentru a nu fi învinuiţi că s-ar opune establishment-ului maghiarofon, în comunitatea românească se instaurează suspiciunea reciprocă, neîncrederea faţă de vecini. În ceea ce priveşte sacrificiul, cei intervievaţi ne-au spus că: ,,rămânerea în secuime în aceste condiţii este în sine un factor de sacrificiu pentru România. Mulţi dintre noi ne-am fi putut găsi locuri de muncă în alte judeţe, ca mulţi alţii”.
Este adevărat, cei care au rămas şi-ar fi putut părăsi locurile natale. Fenomenul este confirmat de analizele cercetătorilor unguri, care arată că populaţia românească din Harghita are cea mai mare rată de migraţie dintre grupurile etnice locale. Coeficientul de migraţie al românilor în Harghita era în 2002 de -8,24 faţă de -3,88 al maghiarilor.
(...) Sentimentul precarităţii situaţiei actuale îşi asociază complexul singurătăţii-abandonului de către România în paralel cu sentimentul înconjurării de către comunităţi străine. Iată câteva mărturii în acest sens ale unor persoane de diferite profesii şi cu vârste peste 35 de ani:
,,Toţi munţii din această zonă se pare că sunt vânduţi ungurilor. Nu mai există nici un proprietar român, toate pădurile aparţin maghiarilor”.
,,Sătenii să aibă mare grijă cui vând pământurile, să nu carecumva să se stabilească alţii pe la noi”.
,,Ungurii din această zonă au propria lor armată paralelă, deţin arme şi se antrenează liber fără ca autorităţile române să intervină în vreun fel. SRI nu ia atitudine. De fapt, nimeni nu mai ia atitudine”.
,,Terenurile din jurul satului Livezi sunt deja cumpărate de unguri cu drept de proprietate”.
Sentimentul înconjurării este accentuat de faptul că linia ferată, deşi centrală identităţii şi speranţei sătenilor, s-a rupt de sat prin ,,prin demiterea şi refuzarea angajării bărbaţilor apţi de muncă care nu cunosc limba maghiară” (intelectual, Livezi).
Pentru viceprimarul maghiar al Mihăilenilor, realitatea spaţiului comunitar şi dincolo de acesta, în Bacău, ,,în ceangăime”, ar fi ungurească
(...) Pentru maghiari, locurile din mijlocul satului sunt centru de atracţie, pol al unor nostalgii de masă. Spaţiul se află într-un moment de reorganizare simbolică, comunitatea imaginată maghiară aflându-se în plină efervescenţă. Pentru viceprimarul maghiar al Mihăilenilor, realitatea spaţiului comunitar şi dincolo de acesta, în Bacău, ,,în ceangăime”, ar fi ungurească. Unde prin unguresc înţelege prin limbă şi prin monumente. Monumentele unifică spaţiul chiar dacă istoria e marcată de evenimente diferite pentru populaţii diferite: maghiari, secui, ,,ceangăi”. Avântul ,,unificator” al primarului a fost pus în cumpănă atunci când a fost întrebat cum explică faptul că există atât de multe denumiri pentru ceea ce domnia sa considera a fi aceeaşi populaţie.
,,Toţi angajaţii (primăriei Mihăileni) cu care am discutat (referent agronom, referent social, secretară, viceprimar) au dovedit o incapacitate vădită de a vorbi pe româneşte (nici măcar chestiuni elementare precum cifrele - traduceau greşit)” (fişă de observaţie, Mihăileni).
,,Domnul O. este dezamăgit şi pe faţă i se citea dezgustul atunci când am abordat tema implicării autorităţilor în viaţa oamenilor din acele locuri, spunând că după Revoluţie a fost foarte greu, iar statul nu a luptat pentru popor, ci pentru propriul interes. Deşi nici pe timpul lui Ceauşescu nu îi era mai bine, după ce a terminat şcoala a avut loc de muncă, în timp ce fiica lui, în situaţia de după anii '90, nu a reuşit să se angajeze în cadrul Poliţiei... pe motiv că nu cunoaşte limba maghiară. Săteanul consideră că totul se întâmplă datorită unei false democraţii, în care cei din UDMR au putut să facă ce au dorit în aceste zone, de aceea lucrurile merg spre mai rău” (fişă de observaţie, Livezi).
Discriminarea românilor este evidentă: la primărie, aşa cum am menţionat, deşi în comună românii sunt 20,99%, nu există nici un funcţionar de altă etnie, decât maghiari. La CFR nu se mai angajează români dacă nu ştiu maghiara.
În reprezentarea viceprimarului asupra spaţiului simbolic, satul Livezi nu ar avea legitimitatea istorică a celorlalte localităţi
(...) Autoritatea maghiară pare că nu are o raportare pozitivă faţă de Livezi, parte a comunei. Pentru viceprimarul din Mihăileni, Livezii este un sat neproductiv şi îmbătrânit (ceea ce nu este real, vezi demografia localităţii, Livezii având o dinamică demografică superioară celorlalte sate maghiarofone): ,,Acolo sunt mulţi pensionari”, a fost exprimarea sintetică a viceprimarului privind satul. În reprezentarea domniei sale asupra spaţiului simbolic, satul Livezi nu ar avea legitimitatea istorică a celorlalte localităţi, fiecare cu câte o biserică catolică, una mai veche decât alta, din sec. XIV-XVI (satul Livezi este întemeiat în sec. XVIII de către ardelenii care fugeau în Moldova - n.n.). În plus, ,,maghiarimea are localităţi care acum sunt în Bacău”, lăsând impresia că aceasta ar trebui să-şi recupereze ,,fraţii ceangăi” din judeţul vecin. Livezi este singura comunitate în care Primăria nu a investit în infrastructura de apă (,,datorită reliefului muntos”). Singurul proiect al administraţiei locale în Livezi, început anul acesta, este asfaltarea drumului. Deşi biserica ortodoxă se află pe o coamă dominantă în Livezi şi este capătul drumului comunal de aproape 10 km de la Mihăileni, viceprimarul a evitat să facă vreo referire la biserică, locul respectiv fiind numit ,,până sus în deal”. Aceeaşi omisiune a avut loc atunci când discuţia a luat în consideraţie etnia celor care cumpără pământ în zona Livezi, numiţi ,,de-ai locului”, ca şi când economia locală ar fi avut forţa necesară să propulseze în sine persoane cu resurse pentru a achiziţiona mari suprafeţe de teren.
(...) Frica-angoasa pare a fi sentimentul de fond al celor mai mulţi dintre românii intervievaţi în Livezi. Este deja parte a identităţii etnice locale: a fi român într-o asemenea regiune implică aproape obligatoriu angoasa că ceva se va întâmpla cu comunitatea din care faci parte.
,,În timpul adunărilor etnicilor maghiari pe dealul de la Şumuleu, românii nu e bine să apară, mai ales cu steaguri ori simboluri româneşti, de frică de reacţia maghiarilor”
Deşi constituie 21% din populaţie, românii nu au nici un reprezentant la primărie. A reacţiona la această stare de lucruri este privită ca un act nesăbuit: ,,Nici unul dintre cei din urmă [români] nu riscă pentru că nu are apărarea necesară din partea instituţiilor de stat” (interviu localnic, Livezi).
Totodată, românii e bine să nu se arate în timpul sărbătorilor legate de ,,marile fapte pentru Ungaria Mare”: ,,În timpul adunărilor etnicilor maghiari pe dealul de la Şumuleu, românii nu e bine să apară, mai ales cu steaguri ori simboluri româneşti, de frică de reacţia maghiarilor” (localnic, Livezi).
Angoasa s-a transmis la nivelul instituţiilor de forţă din teritoriu unde mai sunt angajaţi români, în speţă, în poliţie: ,,[Şeful poliţiei] ne-a cerut să ne legitimăm, ne-a controlat cărţile de identitate cu atenţie şi a tot întrebat pe colegul său dacă le-a notat - stresat continuu. Dă telefon comandantului de la Miercurea-Ciuc (,,Gică”) să îi ceară permisiunea de a vorbi şi a da datele; i se transmite clar ce să aibă grijă să nu ne spună. Tot timpul cât au dialogat cu noi starea a fost de suspiciune continuă, pentru fiecare întrebare pusă privind comunitatea, poliţiştii răspunzându-ne prin altă întrebare: 'da' de ce?'.
Acelaşi şef face o vizită la vice[primar] pentru a raporta întâlnirea cu noi, dar ne găseşte deja acolo; astfel, încercând să îndrepte situaţia, ne întreabă în glumă dacă 'se potrivesc poveştile' (ale lui şi ale celorlalţi poliţişti cu ale celor din primărie)” (fişă de observaţie, Livezi).
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
