 mariol44AdministratorDin: TOPLITA ROMANA!
Postari: 25239
|
|
Autor:
Lazăr Lădariu
Conform paginii învolburate a istoriei, membrii „Parlamentului de la Budapesta, majoritar fascist, reunit, în luna august 1920, pentru ratificarea Tratatului de Pace de la Trianon”, din 4 iunie acelaşi an, „care stipula actele de justiţie istorică înfăptuite de popoarele victime ale habsburgilor anului 1918”, au clamat, sacadat, prelung reluat, sloganul: „Nem, nem, soha!” („Nu, nu, niciodată!”). Data de 4 iunie a fost declarată „zi de doliu naţional”, au fost înfiinţate „brigăzile de luptă pentru renaşterea Ungariei milenare, cărora Iosif de Habsburg (...) le-a înmânat drapelul de luptă însoţit de ordinul:
«Doresc să împlântaţi acest drapel, foarte curând, pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l purtaţi, de asemenea, cu glorie, până la Adriatică»”. Cu acel prilej, România era declarată, de parlamentarii unguri, pentru totdeauna, „principalul nostru duşman”, fiind elaborat, mai apoi, şi Planul de agresiune la pace, al lui Horthy Miklos, privind, printre altele, „încercuirea diplomatică a României”, „sabotarea economică a ei”, „intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor maghiare şi secuieşti” pe teritoriul României Mari.
Se vede că acest „cuvânt de ordine” - „Nem, nem, soha!” - făcând parte, ca slogan, din „eforturile lui Horthy Miklos de stopare a recunoaşterii juridice internaţionale a deciziilor luate de români şi de slavi în zilele destrămării Austro-Ungariei”, „în pofida înfrângerii, a dreptului şi a evidenţei”, a devenit deviza unor iredentişti, neorevizionişti, şovini şi extremişti unguri de mai târziu şi de azi. Încălcând, cu nonşalanţă, bunul-simţ, sfidând, cu insolenţă, adevărul istoric, desconsiderând Constituţia şi legile româneşti, an de an, la 4 iunie, cum s-au petrecut lucrurile şi în acest an, prin Covasna şi Harghita, au fost organizate manifestări împotriva Tratatului de Pace de la Trianon, acţiuni antiromâneşti în cadrul „Zilei solidarităţii naţionale a maghiarilor”, mai an declarată, bineînţeles, de Guvernul Viktor Orban de la Budapesta. Nu-i, deloc, de mirare, atâta timp cât, prin cele două judeţe, apar pliante, materiale de propagandă iredentist-şovină, atacuri împotriva unităţii statale, a integrităţii teritoriale a României!
Iar pentru că ecoul sloganului („Nem, nem, soha!”) din acel august 1940, din Parlamentul de la Budapesta, le mai răsună încă unora în urechi, potrivite ar fi, pentru ştiinţa lor, câteva precizări în legătură cu Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920. Ar fi bine ca, măcar în ceasul al 12-lea, să bage la cap cele ce urmează! Iar pentru afirmarea acestui adevăr trebuie început chiar cu... începutul. „Moştenitorii ideii imperiale habsburgice - spunea istoricul dr. Mircea Dogaru (căruia îi aparţin citatele din acest editorial, după articolul «Divorţul» de Ungaria asupritoare, al românilor din Banat, Transilvania şi «Partium», apărut în revista „Dacoromania” nr. 35 şi 36, anul 2008) - au făcut să curgă râuri de cerneală după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-răsăritene, interzicându- i mersul spre democraţie!” Tentativele de măsluire a trecutului, ale celor mereu făcând din negru alb şi invers, au dus la acele revendicări, pretenţii absurde ale unor foşti stăpâni, porniţi să „şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor”, acte plebiscitar consfinţite, în 1918, şi să declare „caduc conceptul de stat naţional”. Actul de justiţie al istoriei, obţinut prin enorme sacrificii ale luptătorilor pentru „idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională” era ţinta agitaţiei revanşarzilor, incitând noua generaţie să fie guvernată de „dreptul forţei” şi de „estomparea semnificaţiei juridice a actului de la 1 Decembrie 1918”. Conta, sub aspect juridic, discutarea definirii şi soluţionării raporturilor dintre Unirea de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, şi Trianon. România, ţara prin tradiţie obiect al agresiunii, la un moment dat, tindea să devină scena unui spectacol al încrucişărilor unor ambiţii şi interese, care ar fi putut să aibă consecinţe ireparabile. Totuşi, ideea dominantă rămânea aceea că „aspiraţiile naţionale ale popoarelor trebuie să fie respectate (...), iar autodeterminarea nu este o simplă frază. Este un principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l vor ignora decât în detrimentul lor”. Asta o ştiau popoarele „încătuşate de monarhia bicefală înmormântată definitiv în arhiva istoriei”.
Descompunerea politică a imperiului se producea sub „marile adevăruri ale gândirii politice” ale unor personalităţi ale vremii. Era timpul în care popoarele contestau „guvernelor de la Viena şi Budapesta legitimitatea politică şi morală de a mai vorbi în numele lor”. Trebuiau, înainte de toate, respectate „noile principii ale dreptului internaţional, vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate”. La 29 octombrie 1918, Slovacia s-a unit cu Cehia, la 14 noiembrie, la Praga, slovacii şi cehii au format Republica Cehoslovacă, preşedinte fiind Masaryk. La 17 octombrie, slavii de sud-vest formau, la Zagreb, Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor.
În acest context european are loc Unirea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba-Iulia, cu Declaraţia de Unire - „act juridic cu valoare de drept internaţional”. Integrat perfect valului revoluţionar european, „poporul român autohton din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş etc. şi-a exercitat, în 1918, un drept fundamental, în conformitate cu principiul de drept al popoarelor”, „uzând de dreptul de a-şi alege singur soarta”. Atunci, la Alba-Iulia, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti între Tisa şi Arcul Carpatic au fost acolo. Acolo, Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări Naţionale, „având caracter de Constituantă şi de organ legislativ al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş”, şi Vasile Goldiş au supus votului, ca act juridic, „Declaraţia de Unire cu Ţara a acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii în România”. Era consfinţită Unirea cu Regatul României, ca drept inalienabil al naţiunii române. „Hotărârile au fost ratificate prin «Legea de Unire», votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, promulgată la 31 decembrie 1919 de Rege, publicată, în Monitorul Oficial din 1 ianuarie 1920.” Toate acestea se petreceau „cu un an şi şase luni anterior semnării Tratatului de pace româno-ungar, act legiferat, legalizat”. Sub aspect juridic, actul a fost legalizat chiar de „deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii, în totalitate)”.
Aşadar, hulitul azi Tratat de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, paradoxal „cu corective teritoriale în defavoarea românilor” (...), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante, suverane”. În lumina dreptului internaţional, în urma unui plebiscit naţional şi reprezentativ, ca manifestare a voinţei colective, consacrată ca act juridic cu valoare de drept internaţional, Adunarea de la Alba-Iulia, cu istorica „Declaraţie de Unire”, are aceeaşi valoare ca şi Tratatul de Pace de la Trianon! „Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost, în întregime, admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de Pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.” Aşadar, „Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român”. „Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, între «Puterile Aliate şi Asociate», pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace - principiul naţionalităţilor. Aşa că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei, în favoarea statelor cesionare”. Totuşi, „bătălia frontierelor” avea să continue!
Are loc o ciudată „metamorfozare cameleonică” a Ungariei, „în scopul împiedicării eliberării teritoriilor (...), în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partiumului şi Voivodinei, şi al încercării de a păcăli diplomaţia internaţională”. Monarhiştii ultranaţionalişti de mai ieri devin, peste noapte, revoluţionari (recunoscând statele naţionale formate sau în curs de formare!), apoi „antantofili”. La 16 noiembrie 1918, Ungaria devine republică, aşa că adepţii coroanei Sfântului Ştefan devin „republicani”, într-o „furibundă campanie de schimbare a imaginii”, prin „albire” şi mistificare. „Dar Ungaria n-a reuşit să păcălească pe nimeni!” Minciuna, era şi este la ordinea zilei, atâta timp cât „ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare”. Uită ei ce rostea chiar Alexandre Millerand, preşedintele Conferinţei de Pace: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit”. Guvernul Ungariei se orientează spre Rusia bolşevică, prin „omul providenţial” Bela Kun (evreul ungur, comunist, Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj), la Moscova aflându-se în anturajul lui Lenin. El ia puterea la Budapesta. Peste noapte, „republicanii” şi „antantofilii” devin bolşevici. Iar peste ani, vor deveni fascişti! În astfel de condiţii, la 21 martie 1919, se naşte Republica Sovietică Ungară, cunoscută ca „Republica Sfaturilor”.
„Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice”, „contestă eliberarea teritoriilor slovac şi românesc, unirea lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor, prin cucerire, în Ungaria”, în baza unei înţelegeri secrete cu Lenin, care „prevedea graniţa comună a celor două state sovietice pe Carpaţi”. La 25 martie 1919, Armata Roşie a lui Bela Kun atacă Cehoslovacia, iar „în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, bolşevicii unguri pătrund în România, forţând Tisa”, înaintând pe văile Someşului şi Crişului Repede. „În dimineaţa zilei de 16 aprilie, Armata Română a trecut la contraofensivă, pe un front de 200 de kilometri lungime.” „În numai patru zile, la 20 aprilie 1919, Armata Română a atins aliniamentul Oradea - Carei - Satu-Mare”, alungând „Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera, în conformitate cu decizia de la Alba-Iulia”. Deci, pe Tisa! La 20 iulie 1919, are loc noua ofensivă a bolşevicilor unguri, la est de Tisa. Oprind ofensiva, Armata Română trece la contraofensivă, la 30 iulie fiind în urmărirea bandelor roşii. La 31 iulie cade guvernul roşu, Bela Kun fugind la Viena. „Generalii noştri, în frunte cu Rusenescu, au decis ocuparea Budapestei”, în seara de 3 august, în aclamaţiile populaţiei capitalei ungare, care a făcut o călduroasă primire trupelor române. „Obligată de Aliaţi să se retragă, la jumătatea lunii noiembrie, Armata Română a predat puterea lui Horthy Miklos.” La Conferinţa de Pace, ungurii aduc acuze „atrocităţilor comise de valahii barbari”, întorcând pe dos adevărul istoric.
Începe războiul mediatic antiromânesc al propagandei ungare, „alimentată cu bani şi cu minciuni” din belşug. Ungariei, ca stat agresor, despăgubirile de război, rectificarea frontierelor nu-i conveneau. Calomniile aveau rostul lor. Numai că Armata Română, pe timpul ocupării Budapestei, a pus la dispoziţia populaţiei toată hrana necesară, soldaţii români împărţeau mâncarea cu copiii şi bătrânii. Dar, mai ales, „România a pus capăt (...) unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei (...), salvând Ungaria de o dominaţie bolşevică. (...) Probabil că ungurii au uitat de binele făcut de români Ungariei, în 1919!”.
Are loc un tratat economic secret, ungaro-francez, „în schimbul sprijinului Franţei pentru recuperarea Transilvaniei de către Ungaria”, sunt create zeci de organizaţii militare, şovine, iredentiste, de tip fascist, subordonându-se direct lui Horthy. Totul, pentru „întregirea patriei”. Pe acest fond „a căzut, ca un trăsnet, semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920, care stipula, în linii mari, un act de justiţie istorică. Zadarnic, aşadar, sloganul „Nem, nem, soha!” din Parlamentul de la Budapesta!
Totuşi, „bătălia frontierelor” continua, deşi, potrivit dreptului internaţional, „Declaraţia de la Alba- Iulia, de Unire cu Ţara, a stabilit frontierele de sud-vest şi nord-vest ale României pe Tisa, la confluenţa cu Dunărea”. Numai că, „încălcând voinţa plebiscitar exprimată a românilor, Aliaţii şi-au permis să negocieze, conform unor variante favorabile Ungariei; în absenţa lui Ionel Brătianu, exclus de la Conferinţa de Pace. „România ar fi trebuit să fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-ungară.” Aşa că, în niciun caz, Conferinţa de Pace nu a fost „generoasă faţă de români, cum susţine iredentismul maghiar. La Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de preşedintele Wilson”. Frontiera i-a fost impusă Guvernului român! Zadarnice insultele, bocetele, ameninţările, revendicările de azi! Nu încape nicio îndoială că revizioniştii nu urmăresc decât fărâmiţarea României! Numai că există drepturile imprescriptibile de la 1918 şi „nicio ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. Asta trebuie s-o ştie iredentiştii, neorevizioniştii, şovinii şi extremiştii care azi mai visează Ungarii Mari şi cai verzi pe pereţi. Actele internaţionale ale acelor timpuri rămân veşnice mărturii ale adevărului istoric.
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
