mariol44
Administrator
 Din: TOPLITA ROMANA!
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 25239
|
|
masti1Da, românul este duplicitar. Și este foarte bine să fie. Este sănătos duplicitar ca orice om din Eurasia, neobișnuit cu relativismul nihilist și vorbele goale din lumea atlantică. Incluziv în tabăra eurazistă, mulți occidentali – structural înconjurați, în timpul șederilor lor pe plaiuri, de bursieri stângiști autospălați mimetic pe creier – se lasă ușor păcăliți de duplicitatea românilor, și situează greșit ceea ce aș numi limita inferioară a naivității române.
De fapt, românii n-au avut nevoie de Vocea Rusiei, de Russia Today sau de puținele articole antiimperialiste strecurate prin propaganda liberală în Critic Atac pentru a se maturiza geopolitic. Cu sau fără studii prealabile, au umblat lumea mare de care îi privase Ceaușescu, și s-au prins că „paradisul promis când am ieșit din comunism„ este puțin altfel decât arăta în poveste. Această este limita inferioară (de multe ori nepercepută a naivității românilor: ei, de fapt, știu foarte bine că occidentul de astăzi este mai dictatorial decât România ultimilor 20 de ani. Știu exact ce înseamnă „corectitudinea politică„, totalitarismul LGBT, etc.. Au remarcat și prăbușirea economico-socială a Occidentului și știu deja că, orice culme de profit mai ating bursele apusene, nicio „repriză„ nu se mai reflectează nicicum în nivelul de trai al omului de rând – chiar dimpotrivă.
Eu însă aș dori să vorbesc și despre limita superioară a naivității românilor.
Un cunoscut bișnițar din Cluj, povestitor cu sechele de cuțitaș, a cărui soție tocmai născuse, lângă mine într-o crâșmă se lăuda că îl „motivase„ pe obstetrician spunându-i, înainte de operație: „garanția ești tu, frate!„. Și uite că așa s-a născut încă un cetățean postcomunist, înconjurat, încă dinainte de primul strigăt, de atmosfera de teroare creată în prealabil de tată.
Cam aceasta a fost situația cetățenilor țărilor fost-comuniste în 1990: bunăstarea occidentală la care visau încă nu era un mit. Acea bunăstare – deși cam erodată deja în anii 80 – a existat. A fost o situație absolut excepțională în istoria capitalismului, în care o burghezie monopolistică la putere (partidele comuniste vestice, deși puternice până în anii 70, nu ajunseseră nicăieri la putere) a decis, timp de trei decenii, să sprijine politici keynesiene și fordiene de susținere a nivelului de trai al claselor de mijloc. Ei bine, și excepțiile, în ultima analiză, au o explicație regulară: democrația economică vestică din anii 50-70 era de neconceput fără contextul unei pre-globalizări economico-ideologice, în care Uniunea Sovietica, blocul socialist, prezentat propagandistic ca un dușman politico-militar, era de fapt un concurent economico-ideologic.
Exact aceasta este adevărata semnificație a expresiei „războiul rece„: războiul politic propriul-zis, ca γιγαντομαχία περὶ τῆς οὐσίας, se încheiase de facto în 1945, când Stalin, confruntat cu pericolul atomic, a decis să nu riște anihilarea Rusiei de dragul revoluției mondiale, și să nu facă uz în Europa de superioritatea de facto a Armatei roșii. După un deceniu necesar decantării acestei decizii epocale, și după moartea lui Stalin, în pofida inerției discursurilor ditirambice despre „clădirea societății fără clase„ (în Răsărit) și despre „libertate și creștinism„ (în Occident), consumul de bunuri industriale devenise de facto terenul de luptă ales de puterile lumii bipolare pentru a „cuceri lumea„ în numele uneia din cele 2 școli ale capitalismului industrial: statist-dirijistă în Estul „comunist„ și statist-liberală în Vestul „capitalist„.
În epoca respectivă, rezistența demnă de admirație a blocului sovietic (continental) față de un imperiu talasocratic mai bine dotat pentru lupta dusă în contextul unei globalizări în curs de completare (miza războiului economic fiind atunci încă cucerirea ultimelor piețe coloniale nesaturate) a fost posibilă mai ales datorită sacrificiilor aduse efortului productiv de către proletariatul din blocul comunist – sacrificii care, pe zi ce trece, intrau într-o contradicție mai insuportabilă cu evoluția ideologică de facto înspre consumism. De aici nevoia unui control social sporit, îndreptat oficial împotriva „elementelor reacționare„, adică disidenților fasciști sau de dreaptă (de fapt neutralizați sau integrați în sistem de mult), și în realitate în întâmpinarea apariției unor lupte de clasă dincoace de perdeaua de fier.
În alte cuvinte (cele privilegiate de narațiunea anticomunistă răspândită monopolistic din 1990 până azi): „dictaturile„ răsăritene și „prosperitatea„ (democrația economică occidentală erau 2 consecințe absolut solidare ale aceleiași cauze. Prin urmare, procesul utopic la care visau proletarii răsăriteni din anii 80 („deschiderea„ blocului sovietic în condiții în care s-ar fi menținut democrația economică în Vest) nu era doar o ipoteză optimistă, ci pur și simplu o eroare logică. Cum să fie „prosperitate„ (statul bunăstării, clasei de mijloc, o economie bazată pe muncă și plusvaloare, în loc de predare financiară în Vest, dacă nu mai există „dictaturi„ în Est? Oricât de antipatic ne este jandarmul, cum să ne închipuim că dispare jandarmul și găinarul nu începe iară să fure găini? (Faptul că jandarmul, în curtea lui, se comporta cu familia lui exact ca și găinarul este, cum se spune, un alt capitol.)
În alte cuvinte (cele ale bișnițarului clujean): garanția ați fost voi.
În alte cuvinte: războiul rece nu a făcut decât se deplaseze, să exponențializeze pe planul geopolitic logica Ponzi a capitalismului, în care primii „investitori„ (orașele pe plan intern și metropola colonială pe plan global) au șanse de câștig doar în măsura în care mulți alți oameni, ajunși mai târziu în schemă, nu pot decât să piardă, oricât de mult se străduiesc ei să se conformeze cu „etica capitalismului„.
Pentru a ieși din samsara dezamăgirilor modernității, nu ajunge deci ca românii să se lepede de iluzia „Vestului binefăcător„, de cea a „paradisului promis când am ieșit din comunism„, etc.. Trebuie să-și asume situația istorică a unui popor ajuns fără industrie grea, fără infrastructuri moderne și fără armată performantă în clipa istorică caracterizată de A. Dughin ca „liberalismul rămas singur pe scenă„. Situația unui popor care nu mai are (de fapt, nu avea nici în epoca respectivă cum să câștige o partidă de alba-neagra terminată alaltăieri, dar, din păcate, mai visează la astfel de câștiguri.
Ceea ce mai au românii este:
*o populație relativ redusă pe un teritoriu relativ mare, fertil aproape în întregime;
*solurile cele mai prezervate și fertile pe termen lung din Europa;
*o masă critică încă nedistrusă de oameni dotați cu capacitățile tehnice tradiționale care fac posibilă o policultură organică ieftină, bazată pe investiții reduse și un consum de energie și apă rezonabil.
Prin urmare, în contextul crizei alimentare majore care se apropie cu pași mari, viitorul cel mai strălucitor la care poate visa România – de pildă prin aplicarea programului propus de Călin Georgescu – este cel al unei țări tributare de vreo putere nucleară în lumea multipolară de mâine, dar independentă pe plan intern, care își plătește siguranța și independența internă cu surplusurile produse de o agricultură semi-tradițională, specializată în nișa produselor sănătoase și de calitate. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că românul de rând (ca de altfel omul de rând pe acest pământ) nu va poseda niciodată nici mașina scumpă fabricată în Germania, nici vila cu baie la fiecare etaj și gard de fier forjat, și nici nu-și va permite vacanțele confortabile și exotice la mii de kilometri de casă care, împreuna cu mașina și vila, alcătuiesc falsa sfințenie a „poveștii de succes„ capitaliste (cum o numesc pudic hagiologii capitalismului).
Românii, în copleșitoarea ei majoritate, sunt conștienți de evidențele expuse mai sus. Ceea ce încă n-au conștientizat suficient este cât de dăunători lor sunt ideologii care mai rentabilizează în dezbatere mitul prosperității, și paturile sociale (mai ales urbane și urbanizate) adepte ale stilului de viață susmenționat, pe care, în 90% din cazuri, îl pot finanța doar
a) prin integrare în structurile fanariote (jurnaliști, „intelectuali„, și alți comisari politici ai corectitudinii politice atlantiste, „corporatiști„ activi în firme de import, etc.) sau
b) prin integrare în a cincea columnă pro-fanariotă preaslăvită sub numele de „diasporă„.
Menținerea marii majorități din poporul român în condiția de coolies ai imperialismului capitalist globalizat este o condiție necesară pentru conservarea privilegiilor dobândite de grupurile și paturile sociale susmenționate în anii „de tranziție„ (spre lumea a treia).
De la idea cu iz creștin că „mare este grădina Domnului„, trecând prin mitul liberal clasic (și în fond satanist) după care binele public se naște din viciile private, și până la metoda americană de hipnotizare a maselor de sărmani în care fiecare sărac în parte se concepe ca un milionar confruntat cu „dificultăți financiare„ provizorii, există o serie de dispozitive ideologice autohtone sau importate care predispun poporul român la o prea mare toleranță față de dușmanii lui obiectivi din interiorul societății românești. În cultura de sorginte în principal creștină a românilor trebuie deci reactualizată ura tipic creștină față de averile dobândite necinstit, prin cămătărie sau trădare, și neutralizată frica puerilă de a fi făcut „comunist„ când denunțăm lăcomia „elitelor„.
De asemenea, spațiul urbanității dezindustrializate, al studențimii masive și fără perspective de viitor altele decât emigrația, al „ONG„-urilor omniprezente și dominante în mediul cultural, spațiul acesta deschis de perioada „de tranziție„ care își atinge acum, sub ochii noștri, limitele obiective, este înainte de toate spațiul în care s-a impus feminismul ca normă socială. Proiectul întoarcerii spre agricultura organică și spre cultura țărănească nu se lovește doar de obstacolele obiective create de economia colonială (de la costul prea mic al importurilor până la teroarea reglementară impusă de UE), ci și de obstacolul cultural major creat de impunerea unui model social în care femeia nu poate să-și dobândească demnitatea altfel decât prin integrarea în salariat terțiar. Combaterea feminismului (adică a procesului de masculinizare a femeilor, mai ales prin uniformizare educativă este deci un element esențial în vederea ieșirii din paradigma atlantistă.
Iată ce se află, la urma urmei, peste limita superioară a naivității românești: că nu prea ai cum să desființezi un lupanar fără să scapi de client, de pește și de curvă.
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
