mariol44
Administrator
 Din: TOPLITA ROMANA!
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 25239
|
|
Există o anumită formă, un fel suprem de dispreţuire a compatrioţilor. E un fel de a vedea lumea, pe care īl moştenim din vechime, nu e vreo nouă achiziţie a vieţii īn libertate. E o lungă tradiţie, cel mai des ascunsă sub preş, a unui profund dispreţ faţă de cei care ne īnconjoară şi care alcătuiesc, īmpreună cu noi, naţia. Īn mulţimea asta de oameni care fac naţiunea, există două categorii, mari şi late. Noi şi ei. Noi sīnt, īntotdeauna, cei care se află īn plin moment al vorbirii şi se referă la poporul din care fac parte. Ei īnseamnă tot restul lumii, adică tot restul poporului, mai puţin locutorul, emiţătorul afirmaţiei. Deseori, īn noi e inclus şi interlocutorul, īn aşa fel īncīt să se creeze o bulă de siguranţă, un scut de protecţie care apără partenerii dialogului de restul poporului din care fac parte şi la care se referă īn discuţie. Restul ăsta, care nu include niciodată partenerii discuţiei despre el īnsuşi, e
prostimea. Poporul. Naţia. Ai noştri. Romānii. Prostimea e īnsoţită istoric, la noi, de o pasiune profundă, fierbinte, mereu actuală aceea de a ieşi din ea. Fiecare membru al acestei mulţimi care vorbeşte aceeaşi limbă şi locuieşte īn spaţiul delimitat de tratate internaţionale, denumit Romānia īşi doreşte īn secret să iasă cumva din această mulţime.
Chiar dacă această ieşire nu e una fizică. E ceva care sună cam aşa: Da, recunosc, sīnt de-aici, dar eu nu sīnt ca ăştia! La limită, īn ordinea elementară a instinctului de conservare, e firesc să fie aşa. Nu poţi să dormi liniştit cu gīndul că faci parte dintr-o lume pe care o consideri săracă şi proastă. Prin urmare, te scoţi cumva din lumea asta, fie şi prin simpla constatare că tu nu eşti la fel ca ceilalţi, din moment ce poţi observa diferenţa īntre tine şi ei. Poporul mai are un nume autoatribuit, extrem de cunoscut, dar pe care nu-l pot folosi aici. E o combinaţie conceptuală complexă, īntre prostime, sărăcime şi un organ preţios care stă īndeobşte ascuns vederii. Ştie bine cititorul compatriot la ce mă refer. Īn cazul īn care cititorul e olandez sau american stabilit aici, să-ntrebe un vecin despre ce e vorba. Īn mod sigur, omul va fi fericit să-i explice pe larg.
Plecatul din sat, de la ţară, din oraşul mic, plin de oameni răi, sau din cartierul sărac şi gri, este, la bază, o depăşire a condiţiei. Se-ntīmplă peste tot, īn toată lumea. Evident, depăşirea condiţiei īnseamnă să evoluezi, nu doar să-ţi muţi reşedinţa. E drept, nu vedem cu toţii la fel ideea de evoluţie. Unii consideră că au evoluat dacă au făcut o şcoală sau au īnvăţat o meserie. Alţii stabilesc limita evoluţiei la un milion de dolari. Dar nevoia sau dorinţa evadării dintre ai tăi, spre un alt strat al lumii, e ceva comun multor fiinţe de pe această planetă. Diferenţele apar cīnd evaluezi resorturile evadării şi felul īn care te raportezi la comunitatea pe care ai părăsit-o. Există oameni care rămīn profund legaţi afectiv de locul din care au plecat, oameni cărora locul acela le rămīne unul indiferent, ca orice alt loc al lumii, şi oameni care dispreţuiesc spaţiul din care vin, unii chiar răzbunīndu-se īn fel şi chip pe locul cu pricina.
Meritocraţia acestor evadaţi īşi inventează, uneori, o aristocraţie. Evoluţia nu e de ajuns pentru unii. Există oameni care, odată ajunşi pe o anumită treaptă a creşterii personale, simt nevoia unei intervenţii masive īn istoria lor. O rescriere care să-i disloce definitiv din locul de baştină şi din comunitatea pe care au părăsit-o. O modificare radicala a identităţii. De la cumpărarea de titluri nobiliare, pīnă la trucarea ridicolă mai fină sau mai grosolană a arborelui genealogic, de la confecţionarea de blazoane, pīnă la a doptarea unor stiluri personale fistichii, lucrurile astea sīnt, iar, comune multor fiinţe de pe planeta asta. Ce nu e chiar comun e nivelul de aparenţă setarea simbolică, raportarea la spaţiul public a acestor poveşti de viaţă, īn funcţie de locul geografic īn care se petrec.
Cīţiva oameni grei, din nostima lume a fotbalului romānesc, au intrat, de curīnd, la īnchisoare. S-a vorbit mult despre această ştire tare. Reacţiile condamnaţilor au fost diferite. De la miorlăieli incredibile, la durităţi de Scarface. Īnsă, ca şi īn cazul domnului George Becali, energia dezbaterii asupra īncarcerării vine, mai degrabă, din baterii afective, nicidecum din cele ale gīndirii raţionale, care acceptă ideea de justiţie. Faptul că nişte oameni au fost pedepsiţi pentru fapte pe care justiţia le-a găsit ca ilegale e privit de unii nu puţini ca pe un gest de nerecunoştinţă a prostimii. Ceva de tipul: Oamenii din sport au făcut enorm pentru naţia asta săracă şi proastă. V-am dat momente de bucurie, proştilor şi săracilor! V-am ţinut de foame cīnd vi se lua curentul. Nu ne-aţi făcut statuie, dar ne băgaţi la puşcărie, ţăranilor nerecunoscători! Īn plus, sīntem şi nevinovaţi!
Un mare antrenor romān se arăta revoltat de faptul că nişte judecătoare (deci nişte femei!), care habar n-au de fotbal, īndrăznesc să se pronunţe īntr-un asemenea caz. Cum ar veni, pe zugravi ar trebui să-i judece nişte pictori, iar pe lăutari un complet de dirijori. Nu vreau să pară că īngroş rīndurile celor care īnjură, cu sau fără motiv, naţia. Amintesc doar atīt, fără să vreau să arăt că, iarăşi, noi sīntem coada lumii. Pentru că nu e aşa. Amintesc doar atīt.
Tot īn aceste zile, Uli Hoeness, preşedintele clubului Bayern München, a fost condamnat la trei ani şi jumătate de īnchisoare pentru evaziune fiscală. Da, se ştie, e un joc cu miză politică. Dar omul s-a autodenunţat, ştiind că scapă mai ieftin, şi a declarat: Recunosc evaziunea fiscală. Regret profund comportamentul meu. Uneori, diferenţele se văd şi dincolo de scoruri.
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
