mariol44
Administrator
 Din: TOPLITA ROMANA!
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 25239
|
|
Numirea unei tinere de 34 de ani, cu doctorat luat in Statele Unite si buna cunoscatoare a economiei, ca ministru de finante a stirnit comentarii de tot soiul in presa si in rindurile publicului romanesc. Prilej cu care am putut constata inca odata ca deriziunea e persistenta in orice abordare pe care romanul o are in raport cu celalalt – de la personalitatile vietii publice si pina la vecinii de strada. Iar evenimentul cu pricina mi se pare un exemplu graitor.
In majoritatea statelor civilizate exista o regula: indiferent cine e numit pe o functie de raspundere, respectivul va fi privit cu suspiciune pina cind isi face dovada calitatilor. In Romania regula e alta: individul e privit, din capul locului, cu dispret si nu se asteapta de la el nici un fel de dovada, pentru ca lumea nu intentioneaza sa-si infirme preconceptiile, ci sa si le intareasca. Daca vreun ministru nou n-are diplome sau e absolvent al vreunei pseudo-universitati gen Stefan Burghiu, opinia publica matura cu el pe jos instantaneu. Pai asta e ministru? Hai sa fim seriosi, ce stie asta sa faca? Cu toate astea, nici daca respectivul vine cu recomandari imabatabile, situatia nu e diferita. Daca se intimpla sa vina pe functie cineva cu un “background” respectabil, cu diplome de scoli inalte, lumea suride acru: pai pe asta-l puneti domne? Au sa-l manince ciinii acolo in minister, ce stie asta despre politica noastra, despre hienele care o populeaza? N-o sa faca nici o brinza – si lumea nu doar o spune, dar si crede cu tarie lucrul asta. Mi se pare, de altfel, ca cu cit recomandarile impricinatului sint mai multe ori mai sonore, deriziunea e mai mare. Scrisnetul e mai intens, grimasa mai pronuntata. E, poate, un fel de a-i expedia pe “soarecii de biblioteca” din comunitatea liderilor acceptati. Un fel de resolidarizare tardiva cu liderii ce exhiba, in locul diplomelor, smecheria, grosolania si descurcareala. Totusi, aceeasi populatie romaneasca iti va declara, la orice ora si in orice cadru, ca tocmai de practicile smecheriei si descurcarelii vrea sa scape. E momentul in care ramii perplex si lasi o intrebare in suspensie: bine, si atunci…?
Intrebarea poate continua oricum, romanul de rind nu-i va sti raspunde. N-o sa poata nimeni raspunde, ad litteram, de ce exista rezerva atunci cind pentru o functie inalta e propus un necalificat, dar de ce rezerva continua si atunci cind vine cineva cu calificari substantiale. N-o sa poata nimeni raspunde raspicat cum se face ca, pe de o parte, in raport cu cei care aterizeaza pe pile intr-o functie guvernamentala, te declari sustinatorul meritelor, dar atunci cind ai de-a face cu cineva promovat in contextul meritelor, nu eziti sa nu-i denunti si astuia impostura pentru functia respectiva. Nimeni nu stie exact ce se intimpla, totusi cu totii stiu ca mereu, cel care primeste o functie publica, e nepotrivit pentru ea. Tot timpul persoana potrivita e altcineva.
Sigur, daca mie mi-ar cere cineva parerea, as risca sa dau un raspuns, fara sa fiu neaparat convins ca el reda situatia autentica. Dar as incerca o ipoteza. As spune ca ceea ce genereaza intotdeauna adversitatea populatiei fata de noii lideri e invidia. Invidia ca cineva mai asa, mai pe dincolo, mai de virsta cutare, mai de pregatirea cutare, a obtinut o functie pentru care multi dintre cei care privesc spectacolul investirilor se simt mai calificati. Odata ce respectivul se instaleaza in post si devine tinta atacurilor din ziare, batjocura televiziunilor si obiectul adversitatilor politice, invidia face loc indiferentei, ba chiar unui fel de solidaritate. Asta mai ales daca persoana reuseste sa reziste atacurilor. Pentru ca, orice s-ar spune, romanul e, pina la urma, un individ empatic. Unul care da cel mai adesea dovada de compasiune.
Asta dupa ce, in prima faza, aproape invariabil, da dovada de mirlanie.
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
