mariol44
Administrator
 Din: TOPLITA ROMANA!
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 25239
|
|
In randurile care urmeaza vom fi partasii unei povesti care incepe cu cativa ani inaintea revolutiei pasoptiste, cand o unguroaica a luat asupra ei responsabilitatea de a-i apara pe motii din cateva sate romanesti de excesele oficialitatilor habsburgice.
Incitand la nesupunere si revolta, este nevoie de intrigile unui inalt prelat roman, care profitand de increderea oamenilor, a putut sa o smulga chiar din mijlocul lor si s-o predea autoritatilor.
Ne incepem istorisirea in Bucium-Sat, o mica localitate din Muntii Apuseni, unde, in urma cu mai mult de doua secole, romanii nemultumiti de excesele administratiei locale decid sa nu mai dea robota.
Urmandu-le pilda, locuitorii din Valea Abruzel si Carpinis refuza si ei sa-si savarseasca respectivele obligatii in munca ce le datorau statului.
In mod evident raspunsul autoritatilor nu s-a lasat mult asteptat. Insarcinat cu restabilirea ordinii, un contingent militar intra intai in Bucium-Sat, numai ca este intampinat de peste doua sute de oameni, condusi de Manase Cosma, care le cere socoteala.
Nesuferind acest lucru, comandantul, un anumit capitan Vizner, se repede la Cosma si-i da cu sabia peste cap de cateva ori, in timp ce oamenii lui au tabarat in gospodariile oamenilor.
Drept pedeapsa pentru insolenta lui, Manescu mai primeste inca o suta de lovituri de baston chiar a doua zi, in urma carora e schilodit, iar locuitorii sunt usurati de circa douazeci de mii de florini si cincizeci de vite, pentru a compensa, desigur, paguba statului pentru timpul nemuncit de sateni.
Trupele habsburgice nu uita nici de locuitorii din Valea Abruzel si Carpinis, care s-au eschivat de la robota si i-au potolit si pe ei la fel de repede. Capii acestei mici revolte sunt luati si intemnitati la Aiud pentru urmatorii cinci ani, pana in 1842.
Batuti, dar in niciun caz invinsi, oamenii nu au incetat din a-si cere inapoi vechile drepturi si libertati si au cautat in acest sens oameni invatati care sa cunoasca legile sa-i ajute in luptele cu statul. Norocul, daca ii putem spune asa, a facut ca ei sa dea peste Ecaterina Varga.
Viata incercata a unei nobile unguroaice
Nascuta intr-o familie de mici aristocrati unguri scapatati, in 1802, Ecaterina isi pierde tatal, Janos Varga, cand ea avea doar opt ani, iar mama ei, Rozsondai Katalin, moare dupa nici doi ani.
Ea va spune cu multa patima ca: "Pierzand ocrotirea bratelor iubitilor mei parinti la o varsta inca frageda, am ajuns sa mananc painea amara a orfanului si am fost aruncata in toate partile de valurile mizeriei, pe marea furtunoasa a vietii.
Anii veseli ai tineretii mele au fost coplesiti de multe schimbari si incercari. Ranile deschise ale inimii mele n-au cunoscut decat leacul cel mai aspru".
Ea va fi crescuta de o matusa, impreuna cu sora ei mai mica si fratele, pana cand a implinit douazeci de primaveri. Kelemen Gyorgy, vaduv cu doi copii, o ia atunci de nevasta.
De profesie avocat, sotul ei incepe, insa, sa se ocupe si cu negotul cu canepa, iar Ecaterina ii devine partenera. Pentru o vreme, afacerile cuplului sunt profitabile si ar fi continuat sa fie, daca cei care trebuiau sa-si plateasca datoriile o faceau. Sotii se judeca cu rauplatnicii, numai ca procesele le-au epuizat finantele, dar si pe ei.
Se vor desparti, Ecaterina continuand singura judecata impotriva datornicilor. Este nevoita sa mearga de cateva ori pana la Viena, pentru a reclama autoritatilor imperiale viciile instantelor de judecata, care ii tergiversau procesele, insa, cu toate sfortarile ei, judecatorii i-au clasat procesele si Ecaterina ramane doar cu pagubele.
Poate si din cauza acestor nedreptati Ecaterina a putut sa inteleaga mult prea bine suferintele motilor, atunci cand Ion Sindrila, Zaharia Stan si Ilie Mocanu i s-au plans.
Cei trei au intalnit-o pe Ecaterina pe cand se intoarcea dintr-una din calatoriile ei de la Viena si au fost incantati ca au dat intr-un final peste cineva cu oarecare cunostinte intr-ale legilor, care sa vrea sa-i ajute de bunavoie.
Intr-o raport incheiat mai tarziu de autoritati, pe un ton vadit dispretuitor, se spune ca: "...in drum de la Viena spre Transilvania, s-a intalnit cu buciumenii care cutreierau tara facand negot. Acesti locuitori cu porniri rele, care umbla pe toate caile dupa scutiri si au incercat si inainte toate caile ilegale, au dat usor ascultare amagirilor si minciunilor ei si primind-o printre dansii, a putut sa treaca fara nici o piedica la crima instigarii".
Intaiul memoriu al Ecaterinei
Satenii se intorc cu ea in Bucium-Isbita, intr-o seara de sambata, candva in iarna anului 1840. In urmatoarea zi, la sfarsitul serviciului religios, cand deja tot satul vuia ca cineva sosise sa-i ajute, Ecaterina li se infatiseaza satenilor si le spune ca ii va reprezenta in lupta lor cu autoritatile. Si isi va tine cuvantul.
Deja pe 14 ianuarie 1841, Ecaterina trimite un memoriu curtii imperiale in numele satenilor din Bucium-Sat, Carpinis si Abrud-Sat, cerand o restabilire a vechilor privilegii si reclamand excesele la care erau supusi:
"Sunt de neindurat asupririle care ne apasa si neincetatele stoarceri de bani incat, daca nu vom fi ajutati prin mentinerea privilegiilor noastre, minerii instariti de odinioara, supusi, folositori maiestatii sale imperiale si apostolice vor deveni, spre cea mai mare paguba a obstei, o ceata netrebnica de cersetori.
Imploram deci gratia maiestatii voastre sa numeasca pentru cercetarea plangerilor noastre o comisie regala nepartinitoare care cercetand totul sa ne repuna in vechile noastre privilegii, sa ne apere de pedepse corporale arbitrare, de jecmaneli, de robota indoita si sa dispuna cu indurare ca procesul nostru care zace astazi nerezolvat la Tabla regala sa fie terminat pentru a nu fi nevoiti sa ne plangem mereu ca niste mineri obositi trupeste si sufleteste, istoviti si inutili din cauza numeroaselor poveri ci, asemenea stramosilor nostri, sa ne putem prezenta ca supusi puternici si instariti, capabili sa aducem folos prin minerit nu numai inaltului fisc, ci sa fim in stare sa aducem jertfe oricand cu sangele si bunurile noastre impotriva tuturor dusmanilor maiestatii sale".
Pentru a pricepe mai bine natura nemultumirilor motilor, trebuie sa avem in vedere ca pe masura ce habsburgii au luat controlul in Transilvania si drepturile si libertatile lor au fost rand pe rand inlaturate.
De altfel, memoriul Ecaterinei vine pe urmele unei indelungi traditii petitionare. Inaintea izbucnirii revolutiei taranesti a lui Horea, Closca si Crisan, ei au trimis nenumarate petitii si memorii, in care se plangeau de situatia lor mizerabila.
Lipsiti de vechile privilegii
Dreptul de pasunat le-a fost inabusit motilor, la fel si cel de carciumarit. Nici dreptul de libera folosinta al padurilor nu le-a fost ingaduit. In schimb, erau obligati de autoritati la munci pentru care erau platiti sume neinsemnate. Preotii nu erau nici ei scutiti de robota.
Pentru a intelege cat de mult insemnau aceste drepturi pentru moti, vom avea in vedere ca, in cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, romanii din Muntii Abrudului aveau cu totii dreptul de carciumarit.
Insemna ca in schimbul unei sume ei isi puteau vinde vinul si rachiul dupa cum considerau de cuviinta si isi puteau spori in acest fel castigurile.
Doar ca atunci cand este pus in aplicare un sistem de licente in 1778, pe langa taxa de rascumparare, mai trebuiau sa scoata din propriul buzunar cate un creitar, moneda care era a suta parte dintr-un florin, pentru fiecare 10 litri de rachiu, iar in cazul vinului, un creitar si jumatate pentru fiecare 10 litri.
Dupa trei ani, dreptul de carciumarit este cedat unor armeni, pe o suma de 12.000 de florini pe an. Ei au tocmit oameni sa-i impiedice pe moti sa-si vanda bauturile si la nevoie au purces si la confiscarea lor. Erau atat de inversunati incat preotului din Abrud-Sat ii este luata o sticla de vin care ii fusese data de un satean pentru impartasanie.
Erau vazute ca incalcari grosolane ale drepturilor lor si nu au tacut cand s-au vazut lepadati de vechiul lor statut privilegiat. Si dupa cum am spus mai devreme, au mers in fata autoritatilor cu petitii, memorii, reclamatii. Raspunsul lor? Semnatarii sunt amendati, in timp ce altii, ca Petru Nicola si Gavrila Todea, sunt batuti. Pentru autoritati ei nu erau decat niste iobagi si nimic mai mult.
Insa motii din Bucium-Sat, Carpinis si Abrud-Sat in mod normal erau scutiti de robotele iobagiei datorita statutului lor de baiesi liberi, insa, statut rascumparat cu trei livre de aur pe an. Totul se schimba cand, in urma unui proces cu fiscul in 1820, acest privilegiu le este luat si sunt obligati de atunci sa dea robota, circa sase saptamani pe an.
Pentru a creste si mai mult nemultumirile printre sateni, ei nu se mai puteau folosi nici de paduri dupa cum puteau in vechime si multi si-au vazut si pamanturile luate.
La un an distanta dupa primul memoriu al Ecaterinei, comitatul trimite o comisie, dar care se ocupa cu o cu totul alta problema, cea a folosirii abuzive a padurilor de catre sateni.
Menyhert Foszto, adjunctul inspectorului, a decis ca ei intr-adevar au comis ilegalitati, instigati fiind, dupa cum spune el, de anumiti oameni care ar profita de pe urma acestor agitatii, referindu-se in mod evident la Ecaterina.
Intr-adevar, ea sustinea ca padurile apartineau comunelor si ca autoritatile locale nu aveau niciun drept sa-i evacueze pe moti de pe pamanturile lor. Le spune ca ei se pot folosi de paduri dupa cum cred de cuviinta si sa lupte sa-si faca propria dreptate, conducand la evenimentele din 6 mai 1843.
Motii se ridica impotriva autoritatilor
Fiscul isi trimite cativa oameni sa puna rasaduri pe un teren expropriat din Bucium. Insa, Ecaterina strange pana intr-o suta de sateni si ii pune pe fuga. In fata acestor actiuni violente, acelasi Foszto va investiga cele intamplate, dar cu totul surprinzator, le va da dreptate motilor, mentionand si excesele autoritatilor care au condus la acestea.
Verdictul lui Foszto va nemultumi profund fiscul. Ecaterina este etichetata drept o "revolutionara primejdioasa", iar autoritatile, in mod evident, nu mai puteau inchide ochii la ce se intampla. O vroiau inchisa, dar nu era atat de usor pe cat sperau.
Intotdeauna era insotita pe oriunde mergea, un lucru relatat si de scriitorul maghiar Jakab Elek, care o si descrie: "Era o femeie de 40 ani, mijlocie, fata ii era rosietica-bruneta, isi schimba imbracamintea adeseori, se purta cand domneste, cand in haine taranesti, calatorea pe jos si calare.
In jurul locuintei pururea avea spioni, cari de indata ce zareau vreun om suspect ii faceau de stire si o ascundeau in vagaunile codrilor, unde o pazeau cu paznici armati. Atat de mult o iubeau, incat erau in stare sa-si jertfeasca si viata pentru apararea persoanei ei."
Si Simion Balint avea cuvinte laudative la adresa ei numind-o "o muiere agera si elocventa".
Habsburgii aveau motive intemeiate sa creada ca, in cazul unei interventii in forta, s-ar fi produs o revolta si nu trec, inca, la represalii.
In acelasi timp, Ecaterina se arata neinduplecata. La inceputul lui 1845 intra in contact cu un avocat, Samuel Szakcs Mikes, caruia ii cere ajutorul pentru a inlatura restrictiile puse pe bauturile alcoolice stabilite prin dreptul de carciumarit al arendasilor.
La 9 martie 1845, Ecaterina Varga le vorbeste inca o data motilor din Abrud si ii instiga impotriva oficialitatilor care, spunea ea, le luasera in stapanire pamaturile si le foloseau in paguba lor si ca ei aveau dreptul preeminent la acele paduri, iar lucrurile devin intr-adevar violente pe 25 aprilie 1845.
Localnicii din Bucium impiedica constructia unei biserici greco-catolice, crezuta de ei un birou al administratiei fiscale.
In urma acestui eveniment oficialitatile erau hotarate sa restabileasca ordinea in satele motilor atinse de indemnurile la nesupunere ale Ecaterinei. Credeau ca in cele din urma va izbucni revolta si ca era doar o chestiune de timp pana o revolta la fel ca cea a lui Horea va mistui muntii.
De aceea, Jozsef Teleky, guvernatorul Transilvaniei, de comun acord cu Samuel Josika, cancelarul Transilvaniei, au cerut intariri generalului von Puchner.
Ultimul memoriu al Doamnei Motilor
La 4 septembrie 1846, cand parea ca nu mai e cale de intoarcere, Ecaterina pleaca in taina la Viena cu un memoriu din partea motilor. O mandatau pe ea sa se infatiseze in numele lor la curtea imperiala, ei luandu-si responsabilitatea pentru actiunile ei si recunoscandu-si vina colectiva pe care o purtau pentru violentele petrecute, insa reamintind cauza lor:
"...desi maiestatea voastra imperiala si regala, ca un adevarat parinte al poporului sau, a binevoit totdeauna sa ordone prea gratios remedierea doleantelor noastre, totusi, parca am fi osanditi de soarta sa fim jucaria capriciilor samavolniciei tiranice, caci din cauza abuzurilor savarsite de functionarii domeniali ai comitatului[...] n-am fi fost in stare[...] sa scapam de jugul istovitor al asupririi, care degradeaza orice demnitate umana[...] iar daca maiestatea voastra imperiala si regala nu va interveni prea gratios, distrugerea si pieirea noastra totala va fi dusa pana la capat[...] fiindca functionarimea obisnuieste sa se prezinte cu placere si punctual aici pentru a se achita de sarcini oficiale in care poate jefui".
In timp ce pe 10 octombrie 1846 memoriul motilor era supus unei largi discutii, cancelarul Samuel Josika ii promite guvernatorului Teleki ca se va ocupa de problema.
Si o va face folosindu-se de cel care, la propunerea mitropolitului sarb de Karlowitz, tocmai fusese numit vicarul Sibiului. Ne referim la nimeni altul decat la Andrei Saguna.
n iarna lui 1846, la cateva luni dupa numirea sa ca vicar de Sibiu, Andrei Saguna ii da de veste parohului George Suciu ca, dupa ce-si va termina vizita in Abrud, va trece impreuna cu insotitorii lui si prin Izbita.
Vicarul ajunge sa oficieze slujba de Boboteaza in acel sat, iar la sfarsit intreaba de Ecaterina, care nu se sfieste sa iasa in fata. In cuvintele protopopului Simion Balint: "[...] vicarul schimba cu dansa 3-4 cuvinte in limba maghiara, dupa care ii zice sa se suie in sanie. Dansa nu voia[...] o apuca si o arunca in sanie."
O pata de rusine trecuta in uitare
Insusi Saguna repovesteste acest episod pe larg: "Si sosind astfel ziua fatala de 18 ianuarie m-am deplasat la biserica districtului numit Izbita al localitatii Bucium impreuna cu [...] functionari [...] ai comitatului, iar din partea domeniului regal cu controlorul regal Ioan Sulut si administratorul silvic Ioan Wohlhurt, unde dupa serviciul divin, am tinut invatatura arhiereasca, potrivit sarbatorii [...] unei adunari de 600-700 persoane.
Dupa care, invitand poporul sa se pronunte in privinta soartei sale si nepriminind un raspuns, am intrebat poporul daca are un reprezentant [...]. [...] doi insi [...] au adus in fata mea o femeie de statura scunda, pe care am intrebat-o cine este?
Si pricepand de la ea ca este Ecaterina Varga, am invitat-o cu severitate sa spuna amanuntit: cine este ea, deoarece poporul povesteste fiscului despre ea lucruri mari si miraculoase, ca este membra a unei familii mari, ca ar dispune de anumite scrisori privilegiate si peceti, carora nici un functionar nu are curajul sa li se impotriveasca si alte asemanatoare.
Dar la toate aceste a raspuns ca aceste stiri sunt vorbe goale, iar cu privire la cauza taranilor din Bucium a declarat ca, potrivit poruncilor supreme, a fost hotarata o noua cercetare.
De aceea am gasit de bine sa-l rog pe stimatul vicecomite sa citeasca in fata poporului gratiosul ordin al excelentei voastre adresat mie la 14 noiembrie anul trecut, dar in timpul acesta ea a voit sa se furiseze din biserica printre popor, eu, insa, apropiindu-ma de ea, am prins-o si am asezat-o mai aproape de mine.
Dupa aceea, am adus la cunostiinta poporului, in mod deschis toate intrigile si purtarile ei impotriva legilor, prin care obisnuia sa stoarca bani de la ei, precum si marile primejdii in care vor cadea inevitabil daca aceasta instigatoare va mai sta printre ei si care se ascunde acolo numai spre paguba lor.
In urma acestora, am adus la cunostinta poporului de cateva sute de insi adunati acolo, gratiosul ordin de a preda pe Ecaterina Varga, le-am spus de-a dreptul ca nu voi mai lasa printre ei pe aceasta instigatoare periculoasa, ci ca o voi lua cu mine si voi pune sa fie trimisa in patria ei.
Dupa aceia, indemnandu-i spre purtari crestinesti si cetatenesti chibzuite si virtuoase, la supunere si cinste fata de autoritati, cum si indeplinirea punctuala a obligatiilor, am scos-o pe instigatoare din biserica, pe care domnul vicecomite si domnul jude al nobililor au dus-o de brat si m-au urmat impreuna cu ceilalti preoti si slujitori camerali fara ca cineva sa fi pronuntat vreo vorba de protest, deoarece toti erau surprinsi si lamuriti indeajuns asupra uneltirilor acestei femei. Astfel m-am asezat direct in sanie, luand cu mine pe Ecaterina Varga si pe domnul vicecomite.
Atunci s-au auzit cateva cuvinte din partea multimii, ca nu ingaduim sa fie luata doamna noastra, anume Simion Tandra Pitoc, care mi-a apucat caii pentru a ma retine, dar in avertismentul meu s-a dat la o parte numaidecat. Aceasta neinsemnata rezistenta manifestata de cativa tarani m-a convins si mai mult ca poporul insusi a primit si a privit bucuros cele petrecute".
In aceeasi ordine de idei, in "Gazeta de Transilvania", George Baritiu nu se rusina s-o critice pe Ecaterina: "[...] inainte cu sase ani, se apuca in satul muntenesc Bucium sa amageasca pe toti locuitorii romani din acel sat si din altele vecine, dupa ce mai intai le stiu castiga increderea. De atunci stiu a intarata si tulbura pe acei bieti locuitori cu atat rezultat, incat aceia de atatia ani nu vreau a face nici o robota domneasca. Fie ca aceasta stire sa se adevereasca ca asa sa scape si romanimea acelor parti de atatea presupusuri.
Caci adica credinta noastra politica, tare si neclintita este cum ca romanilor, fie din orice parte, in zilele noaste nimic atat nu le poate strica, precat le-ar strica si cea mai insemnata miscare ce ar purta caracter de turburari politice. Ceriul sa pazeasca pe poporul nostru de amagitori inreautatiti. Nu faptele nesupunerii, ci o treptata cultivare si desteptare a oamenilor nostri este calea catre fericire si catre castigarea oarescarii insemnatati".
Baritiu nu o va ierta nici la patru decenii de la aceste evenimente, numind-o intr-una din lucrarile sale, "Parti alese din istoria Transilvaniei pre doua sute de ani in urma", nimic mai mult decat o "sarlatana".
Ecaterina este mai intai intemnitata la Aiud, dar pentru ca se temeau ca ar putea fi scoasa de acolo, la 26 martie 1847, sub o puternica escorta militara, este transportata la Alba Iulia.
La randul lui, Saguna va fi rasplatit pe masura pentru ajutorul sau. In acelasi an, pe 2 decembrie, trei candidati isi disputau scaunul episcopal si desi el a primit cel mai mic numar de voturi, curtea imperiala nu le va lua in seama si il va numi pe Saguna episcop.
Nu-i de nici o mirare, tinand cont ca inca din luna februarie Teleky ii transmisese cele mai adanci multumiri din partea aceleiasi curti imperiale.
Intr-un purgatoriu al memoriei
In timp ce Saguna urca treptele ierarhiei clericale, Ecaterina era condamnata de tribunalul corectional din Alba Iulia la trei luni de temnita, sentinta pronuntandu-se la 14 decembrie 1850, cu confirmare la 10 februarie 1851 la tribunalul de la Sibiu.
Ea va scrie ca: "In temnita unde m-au inchis lumina soarelui nu patrunde. Pentru mine nu mai e nici zi, nici noapte. Trecerea timpului n-o masoara decat bataile inimii. Eu nu stiu cand rasare soarele si cand apune. Solia lui n-ajunge la mine. In amiaza vietii mele, lumina s-a stins si m-a cufundat in adanc de vesnica noapte. Temnita fara ferestre e mormantul meu.
Eu nu-s decat o umbra topita in intuneric. Acum s-a aprins la capataiul meu o candela, ca la capataiul unui ingropat de viu. La flacara ei sovaitoare scriu aceste randuri. Vor vedea oare lumina zilei? Ochiul de temnita in care m-au inchis e acelasi care a vazut ultimele ceasuri de viata ale aprigului Horea [...].
Privesc alaturi de mine, in umbra, lucrurile neinsufletite care ma inconjoara. Sunt poate aceleasi pe care el insusi le-a privit. In strachina aceasta i-a adus gadele fiertura amara a cinei lui cea din urma. Din ulciorul acesta au sorbit buzele lui arse de setea de dreptate. De acest perete umed si-a rezemat fruntea lui infierbantata. Aceste lanturi i-au insotit pasii in drumul spre locul unde a fost dat mortii in groaznice chinuri. Am ingenuncheat si am sarutat pamantul pe care au calcat truditele lui picioare.
Pana la o vreme, el a fost ca si mine, pribeagul zadarnicelor drumuri pentru cautarea dreptatii. Iarta-ma sfanta umbra ca indraznesc sa ma masor cu tine. Intr-un singur chip ni se aseamana soarta: am cazut amandoi prin tradare".
Dupa ce isi ispaseste pedeapsa, domiciliul fortat ii este stabilit la Halmeag, unde isi va petrece si restul vietii. Ea va trece in uitare. Nici nu se cunoaste cand a murit.
La catva timp dupa revolutia maghiara, baroneasa Banffy spunea ca: "Focarul rascoalei din 1848 a fost comitatul Alba, unde Ecaterina Varga instigase ani de-a randul pe valahi".
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
