mariol44
Administrator
 Din: TOPLITA ROMANA!
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 25239
|
|
De ziua Inaltarii Domnului, cand neamul nostru cinsteste memoria eroilor sai, gandul meu pios se indreapta spre fostul meu prieten din copilarie, Artimon. Cel care a fost sublocotenentul Artimon Tautu provenea dintr-o familie de invatatori si a vazut pentru prima data lumina zilei in Catunul Morilor al comunei Ocna, din acel tinut stropit cu lacrimi si sange, caruia cronicarii i-au spus Terra Sipenecensis, iar astazi se numeste Nordul Bucovinei. Candva, pe vremuri voievodale, a fost acolo un sat de razesi, numit Martinesti, dar locuitorii sai au fost dusi toti in robie, ca urmare a unui ceambur tataresc. Deoarece silistea lor a ramas de izbeliste, cneazul Cantacuzino s-a vazut nevoit sa aduca, pe ocina razeseasca, oameni de pe la Pascani si din Pocutia, pe care i-a asezat in jurul culei sale; iar satului infiintat de acestia i s-a zis Ocna, pentru ca acolo a fost un put pentru extragerea nisipului.
In Catunul Morilor, pe malurile paraului Chizea, gaseai toata vara minunate flori de balta; iar pe dealul abrupt din fata casei lui Artimon, toporasii gingasi isi aratau capul de cum se topea zapada. Cu Tautu am fost coleg de clasa la liceul militar Stefan cel Mare din Cernauti si pe imasul acelui deal am stat adesea cu el la taclale, in timpul vacantelor petrecute la bunicul meu de la Ocna. Asa s-a legat prietenia noastra.
Clasificat al patrulea, in ordinea mediilor, din cei cinci sute de absolventi din promotia 1940 a scolii de Ofiteri Activi de Infanterie, sublocotenentul Artimon Tautu a fost repartizat la Regimentul de Garda 4 Mihai Viteazul din Bucuresti, cu care a participat la razboiul de eliberare a teritoriilor cotropite de bolsevici. Providenta a facut ca pe Artimon sa-l mai pot vedea, pentru ultima oara, cu cateva ore inaintea mortii sale. Batalionul sau trecuse prin serioase incercari la Tiganca si in luptele de la Dalnik. Dupa pierderile grele suferite in ziua precedenta, plutonul sau a fost trecut in refacere la Freudental si a nimerit chiar in curtea casei in care zaceam, ranit la picior. Am avut atunci cu Artimon o intalnire emotionanta, care insa a fost foarte scurta, caci in dimineata aceea sovieticii au atacat si au spart frontul nostru, iar comandantul roman s-a vazut nevoit sa recheme plutonul sublocotenentului Tautu, pentru colmatarea bresei aparute in dispozitivul nostru. Pe frontul de la Odessa, sovieticii dispuneau de tragatori de elita, dotati cu pusti cu luneta, pentru care ofiterii romani constituiau o prada sigura, deoarece ei inca mai purtau sapca pe cap si epoleti aurii la tunica. De altfel, aceasta a fost una din cauzele datorita carora Regimentul 8 Vanatori, pe care ii sprijinea divizionul meu, a pierdut, in campania de la Odessa, 92 de ofiteri, morti si raniti, la un efectiv normal de 78 de ofiteri cu care plecase pe front. Artimon imi marturisise ca, pentru a-si stimula soldatii, el intotdeauna tasneste primul la atac, iar confesiunea lui, palida exteriorizare a unei premonitii inacceptabile, avea sa fie ultima amintire pe care o pastrez de la el, cu slaba consolare ca macar stiu cum a murit prietenul meu.
Pe mine, supravietuirea razboiului m-a costat patru ani de captivitate la Oranki. Pe 24 august 1944 rusii ne-au trimis emisari pe taranii bulgari din satul Solioglu, de langa Chilia Noua, cerandu-ne sa predam armele, zicand ca razboiul lor cu romanii se terminase. Cand convoiul de prizonieri, cu care eram dus spre lagarul de triere de la Odessa, a trecut pe la Mariental, am sperat ca voi avea sansa sa arunc o privire spre cimitirul in care a fost inmormantat prietenul meu Artimon. Iluzie desarta. Peste mormintele eroilor nostri sovieticii au trecut cu plugul si, pentru ca profanarea sa fie completa, din crucile de piatra ale mormintelor pangarite de ei au format, la capatul ogorului, o uriasa emblema alba, reprezentand secera si ciocanul, in jurul careia era scris cu litere kirilice "Slava Stalinu".
De ziua Inaltarii Domnului, doar eu ma mai gandesc la Artimon, pentru ca sarmanul sau tata, care il crescuse cu biberonul dupa moartea prematura a mamei, n-a putut supravietui disparitiei fiului sau.
Artimon Tautu nu-i singurul meu prieten mort dincolo de Prut, nici singurul erou cazut jertfa pentru afirmarea dreptului istoric al neamului romanesc asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord si a tinutului Hertei. Numai la Freudental, Divizia a 8-a a lasat doua cimitire, care au avut aceeasi soarta ca cel de la Mariental si ca toate cimitirele noastre de peste tot cuprinsul fostei Uniuni Sovietice. In timpul razboiului, regimentul meu, 17 Artilerie din Cernauti, a cinstit memoria fostului meu profesor de stiinte naturale, slt. rez. Silvestru Iliut; colegului meu de clasa, slt. aviator Costel Runceanu, doborat la Vakarjani, i-au fost dedicate poezii in presa; iar moartea eroica a sublocotenentului Marius Dumitrescu, fost sef de clasa la liceul militar din Cernauti si sef al promotiei 1941 Infanterie, a fost declarata o mare pierdere a armatei romane.
Dupa razboi, cand am fost repatriat in 1948, am gasit in tara o situatie de neinteles. Toti eroii tarii cazuti pe frontul de est au fost dati uitarii, in schimb la mare cinste erau mortii sovietici. Edilii orasului Falticeni au tinut sa bata recordul in lingusirea ocupantilor sovietici si, celor catorva rusi, care au murit intamplator pe acolo, le-au amenajat un cimitir in plin centrul orasului, la raspantia de unde incepe strada Ion Creanga, de care se leaga numele lui Mihail Sadoveanu si al altor scriitori de seama.
Acestor notabilitati, ca si altora ca ei, putin le-a pasat ca un neam nu este infrant definitiv pe campul de lupta, ci atunci cand adopta ideologia dusmanului. Uitati de compatriotii lor, zac in gropi comune zeci de mii de fosti prizonieri romani, dintre care cei mai multi au fost eroii epopeilor de la Stalingrad, Kotelnikovo sau Kuban. Pe acele fronturi, ei au dat piept cu o armata proaspata, echipata de americani si adusa din Orientul Indepartat, dupa ce rusii s- au convins ca nu vor fi atacati de japonezi. Pe campul de lupta poti indura foamea si frigul, dar nu poti rezista inamicului, daca esti lipsit de gloante. Frontul de la Stalingrad avea zilnic nevoie de patruzeci de trenuri de munitie si carburanti si nu primea decat unul. In incercuirea de la Stalingrad, slt. rez. Ioan Toma, invatator ardelean, dupa ce a epuizat si ultimul cartus, s-a postat in fata cazematei sale si i-a asteptat pe atacatorii rusi, cu pieptul gol si cu mainile ridicate. In lagarul de triere de la Odessa au fost adusi patru mii de marinari romani, luati prizonieri la 12 septembrie 1944, dupa ce au colaborat cu rusii impotriva canonierelor nemtesti de pe Dunare. Pentru ca au pus la punct pe fostii puscariasi de la Sovata care, ca sa faca pe placul rusilor, umileau si bateau pe ofiterii romani, acesti mateloti au fost scosi imediat din lagar si dusi sa sape in minele umede din bazinul carbonifer al Donului. Dupa patru ani, dintre acestia nu s-a mai intors in tara decat a zecea parte, pe ceilalti i-a decimat tifosul exantematic. De ziua Inaltarii Domnului se cuvine ca, alaturi de toti acesti eroi, morti pe campul de lupta sau in numeroasele lagare de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, sa comemoram si sutele de mii de romani, din teritoriile acaparate de bolsevici, care au murit in deportare, unde au fost fortati sa lucreze, indurand conditii inumane, in padurile inundate din taiga sau in minele din teritoriile vesnic inghetate de dincolo de Cercul Polar. Multi dintre acestia au fost martirizati, pe simplul motiv ca au fost ofiteri de rezerva ai armatei romane. Oameni buni, daca nu va spune nimic constiinta proprie ca ati dat uitarii pe fratii nostri, luati pilda de la alte neamuri. Polonezii au obligat pe rusi sa-si recunoasca crima si mortilor de la Katin le-au inaltat un monument corespunzator. Mai inversunati, evreii n-au tolerat nici un lacas de cult crestinesc in apropiere de fostul lagar de la Auschwitz, desi acolo au murit multi polonezi, iar locul acela nu este in Israel. Putini stiu ca, la numai opt kilometri de Oranki, este satul Cantemirovca, unde si-a trait surghiunul domnita Maria, nefericita fiica a lui Dimitrie Cantemir, indepartata de la curte de rivala ei, care i-a otravit baietelul, ca sa poata ocupa ulterior tronul tarilor, sub numele de Ecaterina I-a.
Vremurile au trecut; peste nelegiuirile unora, ca si peste durerile altora s-a asternut praful istoriei. In Cantemirovca, unii batrani mai stiau legenda domnitei Maria, dar se pare ca ei uitasera ca se trageau din moldovenii care au insotit in pribegie pe voievodul erudit. La manastirea Oranki, de pe fresca monumentala din interiorul catedralei Inaltarii Domnului, transformata de bolsevici in depozit, ne priveste un Crist, imbracat in haine din epoca noastra. El se departeaza de noi, dar, inainte de a se ridica la ceruri, intoarce capul pentru a privi lumea pe care o paraseste. In timpul revolutiei, bolsevicii l-au impuscat in frunte, crezand ca-L mai pot omori o data. Dar El a vazut cum au fost decimati la Oranki calugarii adusi din toate schiturile si manastirile din nesfarsita padure de mesteacan, de la confluenta fluviului Volga cu Oka. Sub ochii Lui, de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial, carute pline au dus zilnic spre gropile comune cadavrele compatriotilor nostri care, indurand foamea, boala si frigul, au refuzat pactizarea cu inamicul. Jumatate de secol am suferit umilinta de a sarbatori ziua de 23 august, iar mortii nostri de pe frontul de est au fost desconsiderati. Chiar si acum, in multe localitati din tara, numele lor nu figureaza pe monumentele eroilor, alaturi de ceilalti eroi ai neamului. Ca popor crestin, romanii au respectat, intotdeauna si fara discriminare, dreptul altor neamuri de a-si comemora mortii care se odihnesc in pamantul tarii noastre. Din aceleasi motive, profund religioase, se cuvine ca, macar la Oranki, sa ridicam un monument crestinesc, un cenotaf pentru toti mortii nostri, care zac fara cruce la rasarit de Prut.
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
