mariol44
Administrator
 Din: TOPLITA ROMANA!
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 25239
|
|
“Poporul sovietic eliberator”
Pretutindeni și de la un capăt la altul al dominației sale, comunismul s-a menținut prin teroare, violență și crimă. Deși evoluția sa a fost diferită de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, ceea ce l-a ajutat să supraviețuiască atâtea decenii a fost represiunea.
Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic și moral drept instrument al tacticilor sale de supraviețuire. Chiar dacă, in calitate de membru fondator al Națiunilor Unite, a votat in 1948 “Declarația Universală a Drepturilor Omului”, Uniunea Sovietică a dat un exemplu și sateliților ei postbelici pentru încălcarea flagrantă a fiecăruia din cele 30 de articole ale acesteia.
Comunismul exportat în țările Europei Centrale și de Est a beneficiat de experiența a trei decenii de teroare în chiar patria sa, Uniunea Sovietică. Încă din mai 1943, când a desființat formal Cominternul, Stalin a încredințat unității INO (spionajul extern din cadrul NKVD-ului – Narodnîi Komissariat Vnutrennih Del – “Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne” – era un minister care se ocupa de majoritatea problemelor de stat ale Uniunii Sovietice) sarcina creării din rândul activiștilor refugiați la Moscova a unor Comitete naționale de eliberare pentru țarile ce urmau să fie ocupate la sfârșitul războiului. Totodată, o altă unitate a NKVD-ului, creată în același an, 1943, și destinată inițial pedepsirii spionilor din rândul populației sovietice și a prizonierilor repatriați din Occident (peste doua milioane) se numea SMERȘ (“Smerti șpionah” = “moarte spionilor”) și urma ca în tările ocupate după sfârșitul războiului să “consolideze noua formă de guvernare”.
În România, planurile sovietice de ocupare a țării prin luptă au fost date peste cap de lovitura de palat de la 23 august 1944. Stalin ar fi preferat să instaleze direct un guvern comunist, cum a făcut în Polonia prin formarea la Lublin a Comitetului Național de Eliberare, pentru impunerea căruia a luptat cu îndârjire la Yalta si Potsdam. Luați prin surprindere de inițiativa regelui Mihai I, care – deși cu 650.000 militari germani in țară – a rupt alianța cu Germania și, apoi, a format rapid un guvern militar, completat cu patru miniștrii de coaliție, sovieticii au amânat 20 de zile semnarea armistițiului și au mimat in acest interval o “eliberare glorioasă”, parcurgând câteva sute de kilometri, până în Banat și centrul Transilvaniei, fără să tragă un foc de armă. Simulând că, până la încheierea armistițiului, au de-a face cu o țară si o armată inamice, trupele sovietice au luat prizonieri peste 150.000 militari români care așteptau să li se alăture, apoi au devastat, rechiziționat, jefuit, violat și ucis, creând un haos care să le permită ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.
Acest stigmat originar al terorii și samavolniciei, îndreptat în egală măsură împotriva armatei, a mediului politic și a populației civile, a prefațat cei 45 de ani în care regimul comunist s-a impus, s-a perpetuat și a supraviețuit ca regim terorist și criminal.
Abuzurile și nelegiuirile sfidau atât autoritățile române (cele trei guverne de coaliție succedate între 23 august 1944 și 6 martie 1945), cât și dreptul internațional, și insași Convenția de Armistițiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944. Comisia Aliată de Control era de fapt un supraguvern sovietic care nu ținea cont nici de reprezentanții anglo-americani, nici de guvernul legitim. Sub pretextul aplicării armistițiului și al defascizării administrației, ea dadea ordine guvernelor Sănătescu și Rădescu, iar atunci când nu reușea organiza mișcări ale așa-numitelor Formațiuni de Luptă Patriotică menite să destabilizeze țara, să impuna miniștri și prefecți comuniști, să inducă ideea că “fasciștii” (cum erau denumiți guvernanții români sau politicienii democrați) nu sunt în stare să producă decât dezordine. Când nici aceste manevre nu reușeau, sosea ministrul adjunct de externe Andrei Vîșinski ( procurorul-călău din timpul Marilor Epurări ale anilor ’30 și, ulterior, in iunie 1940, “gauleiterul” sovietizării Letoniei) care își impunea ordinele chiar Regelui Mihai, bătând cu pumnul în masă și trântind ușile. Două vizite ale sale, in noiembrie 1944 și februarie-martie 1945, s-au soldat, fiecare din ele, cu schimbarea guvernului, iar cea din decembrie 1945, în compania ambasadorilor american și britanic la Moscova, cu întreruperea grevei regale.
În acest timp, au avut loc primele deportări in URSS: a inginerilor și tehnicienilor de origine germană care trebuiau să monteze fabricile transferate in Rusia; a 28 de intelectuali și oameni de afaceri armeni (anchetați la Moscova și deportați în Siberia); în sfârșit, a 75.000 etnici germani identificați doar după criterii de vârstă și deportați cinci ani în Donbas “pentru reconstrucția URSS” (între aceștia, chiar mici grupuri de etnici români, cum s-a întâmplat în Ardealul de Nord, înca neretrocedat României). Tot acum începea drama a 300.000 refugiați basarabeni și nord-bucovineni, hăituiți de Comisia Aliată și de Legația Sovietică în calitate de cetațeni sovietici care ar fi trebuit să se repatrieze.
Mii de cetățeni români, maghiari, germani și austriaci au fost internați, începând din octombrie 1944, în lagărele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobozia, in cadrul defascizării. Între ei, o mare parte nu aveau nici o legătură cu fascismul, dar, fiind anticomuniști, erau considerați ca atare pe baza falsului silogism: “daca antifasciștii sunt comuniști, atunci anticomuniștii sunt fasciști”. Artizanul acestor operații mistificatoare era ipostaza româneasca a SMERȘ-ului, adică Brigada Mobilă înființată de NKVD în toamna lui 1944. Consilierii NKVD pentru România, Aleksandr Saharovski și Dimitri Fedicikin, au încredințat comanda acestui instrument odios, care dubla instituțiile “burgheze” (Siguranța, Poliția, Jandarmeria) unor vechi agenți ai NKVD-ului, lui Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bondarenko) și lui Alexandru Nicolski (Boris Grünberg). În același timp, Serviciul Special de Informații era controlat de un alt agent sovietic, Emil Bodnăraș, cel care a înființat și un serviciu de informații secrete al PCR (Secția a II-a de informații și contrainformații din cadrul Formațiunilor de Luptă Patriotică . Multe arestări și asasinate în această primă perioadă au fost făcute chiar de membri ai F.N.D. (Frontul Național Democrat era coaliția care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide și organizații satelite). Alteori de către Formațiunile de Luptă Patriotică sau direct de către organele NKVD, acolo unde autoritațile române păreau că sunt prea îngăduitoare.
Guvernul “de largă concentrare democratică” impus la 6 martie 1945 a fost adus la putere de toți acești factori de forță și a trebuit, ulterior, să se arate demn de acest ajutor.
Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, deci a doua zi după instalarea guvernului Petru Groza, o comisie de activiști sovietici condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegații de patru activiști comuniști, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului Gheorghi Dimitrov. Un plan similar, pentru alte două perioade de câte cinci ani, ar fi urmat să fie predat de sovietici în următoarele câteva săptămâni.
În primele luni de la instalare, pentru a îndeplini articolele 13 si 14 din Convenția de Armistițiu, guvernul Groza a făcut o serie de procese răsunătoare împotriva “criminalilor de război și a vinovaților de dezastrul țării”. Cronologic, la 14 mai 1945 au fost condamnați 46 criminali de război. La 30 mai 1945 s-a dat sentința în lotul ziariștilor. Abia la 19 mai 1946 avea să se dea verdictul în Procesul Marii Trădări, dupa ce lotul Ion Antonescu fusese anchetat în URSS direct de organele SMERȘ. În octombrie 1946 și ianuarie 1949 au urmat alte loturi de demnitari antonescieni, încheindu-se astfel procesele criminalilor de război . În paralel, însă, Brigada Mobilă la întrecere cu Jandarmeria și Politia – între timp comunizate- a făcut arestări maisve in rândul membrilor partidelor istorice, al militarilor, al funcționarilor epurați, acuzați ei înșiși tot de fascism. Despre primele două luni ale guvernării sale, primul ministru, Petru Groza, a mărturisit unui ziarist englez, Archie Gibson, că in decursul lor s-au făcut 90.000 de arestări. Încă din mai 1946 fuses arestat generalul Aurel Aldea, fostul ministru de interne in primul guvern Sănătescu, acuzat impreună cu alți 55 de “complici” (mulți dintre ei țărăniști) de organizarea cu un an în urmă a unei rețele de organizații subversive, “Mișcarea Națională de Rezistență”. Cu o zi înainte de alegeri, la 18 noiembrie 1946, s-a dat verdictul: Aldea a fost condamnat la muncă silnică pe viață și a murit trei ani mai târziu în închisoarea Aiud.
Opoziția arestată în ajunul alegerilor
În vara anului 1946 avea loc o nouă avalanșă de arestări în rândul membrilor opoziției, adică ai partidelor din afara blocului pro-comunist (BPD). Scopul era ca național-țărăniștii, național-liberalii și social-democrații independenți să fie împiedicați să candideze și, evident, să participe la campania electorală.
După semnarea Tratatului de pace cu România, la 10 februarie 1947, Brigada Mobilă și justiția regimului s-au năpustit din nou asupra țărăniștilor și liberalilor, fiind arestați mii de oameni. Și de această dată erau învinuiți de-a dreptul de “fascism”,”legionarism”,”spionaj în favoarea imperialiștilor anglo-americani” și “crime de razboi”. Acuzațiile erau lipsite de orice temei, iar arestările nu aveau nici o bază legală, fiind făcute în virtutea unui ordin ultrasecret al Ministerului de Interne. Persoanele arestate au fost trimise la închisorile din Gherla, Pitești, Craiova, Miercurea Ciuc și din alte locuri, iar numitorul lor comun era că făcuseră campanie în beneficiul partidelor de opoziție, în noiembrie 1946.
“Legea pentru purificarea administrațiilor de stat” din 30 martie 1945, după ce enumera criteriile și motivele epurării, prevedea la articolul 10 “lagăre speciale” pentru munca obligatorie a salariaților îndepartați din serviciu. Era vorba de o primă formă, nebuloasă, a condamnărilor administrative, exercitate direct de MAI, fără proces juridic, doar pe baza întocmirii unei liste. Această formă extrajuridică de punițiune a făcut mai târziu sute de mii de victime, internate in unități, colonii și locuri de muncă obligatorii, atât în anii 1950-1954, cât și în anii următori, 1958-1962. În privința legalitații acestor forme de detenție, trebuie spus că multe dintre ele nici nu au fost înregistrate, mobilul lor fiind adesea nici măcar politic, ci de natură personală (“eliberarea” unor locuințe, scăparea de un vecin sau rival incomod).
Dacă arestările membrilor partidelor de opoziție erau o formă de taiere a rădăcinilor, ceea ce a urmat în anii 1947-1948 era lovitura finală dată elitelor politice din România.
La 14 iulie 1947, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureștilor au fost arestați câțiva membri marcanți ai partidului principal de opoziție (Național Țărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul, care era cel mai temut și puternic opozant al regimului, a fost scos imediat în afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri. Întreaga conducere a fost arestată, iar in octombrie-noiembrie a avut loc procesul “bandei național-țărăniste”, care “a crescut fascismul în România”. Iuliu Maniu si Ion Mihalache au fost condamnați la temniță grea pe viață, pentru “înaltă trădare”, iar principalii lor colaboratori la pedepse maxime. Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Victor Rădulescu-Pogoneanu și-au asumat martirul până la capăt, având să moară în detenție. Acest proces a dat tonul arestării și condamnarea celor rămași în conducerea interimară, clandestină, a partidului. Aceeași soartă au avut-o în anii următori liberalii si social-democrații. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestați câteva mii de membrii ai “Frățiilor de Cruce”, organizație naționalistă de tineri, care se revendica de la “Garda de Fier” desființată in 1941. În același timp, au început procesele economice, în care erau incriminați pentru sabotaj numeroși oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amastecați de-a valma acuzați de proveniență foarte deosebită, care – mulți – nici nu se cunoșteau între ei: industriași, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoți, studenți, membri ai fostei “Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relații cu legațiile occidentale, în așa fel ca din “complexitatea” lotului să rezulte că sabotorii, legionarii și spionii americani erau legați printr-un plan comun de subminare a regimului.
La 15 iulie 1948 a fost emis ordinul 26500 Cabinet MAI, prin care, peste 12 zile, la 27 iulie, orele 2 noaptea, urmau să fie arestați foștii ofițeri de poliție (“cu excepția informatorilor valoroși”), asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securității. Arestarea în masă a mii de polițiști a fost o operațiune fulger, precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliție regală sârbă în manevra de declarare a independenței față de Moscova, cu câteva săptamâni în urmă.
Seria arestărilor a continuat in vara anului 1948 și în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoți și episcopi greco-catolici care se opuseseră desființarii Bisericii greco-catolice și includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În același timp, au fost pe parcursul anilor valuri masive de arestări în rândul prelaților romano-catolici, acuzați de spionaj în favoarea Vaticanului și a Statelor Unite. Pe aceleași criterii absurde, urmărindu-se tăierea oricărei legături cu Occidentul, au avut loc marile procese de spionaj din jurul Misiunilor americană, engleză, franceză, iugoslavă, turcă și au fost arestați 300 de elevi și studenți care frecventaseră Biblioteca franceză.
Anii 1948 și 1949 au fost, totodată, anii arestării întregii conduceri a Partidului Social Democrat Independent, pedepsită pentru că a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Român. După o lungă anchetă, Constantin Titel Petrescu și ceilalți lideri au fost condamnați la pedepse ajungând până la muncă silnică pe viață, acuzați fiind de “înaltă trădare” sau “atitudine ostilă la adresa partidului”. De remarcat că procesul din ianuarie 1952 a fost pus, retrospectiv, în conexiune cu procesul de spionaj intentat funcționarilor de la Oficiul de presă al Misiunii engleze, datorită, probabil, protestelor laburiștilor britanici față de soarta colegilor români.
Securitatea învața, încă, după modelul NKVD, să compună scenarii prin care să dovedească legătura elitelor cu Occidentul și să imagineze, chiar în sânul elitelor, comploturi imaginare manipulate de spionajul străin. Lotul judecat includea, alături de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu), universitari apolitici (Nicolae Margineanu), un amiral (Horia Macellariu), fruntași legionari (Nicolae Pătrașcu, Nistor Chioreanu), acționari și consilieri de la uzinele Reșița, ca și mulți alți acuzați, majoritatea necunoscându-se personal. Pedepsele acordate ajungeau, de asemenea, la muncă silnică pe viață și 25 de ani de detenție grea.
În anii 1948-1952 au avut loc zeci de mii de arestări în rândul militanților din linia a doua a partidelor istorice, precum și al tinerilor din aceste partide, care acționau în clandestinitate. De asemenea, au fost zeci de mii de arestări ale unor elevi, studenți, muncitori și țărani care făceau parte dintr-o puzderie de organizații anticomuniste. La 15 august 1952 (“Noaptea Sfintei Maria”) au fost din nou arestați țăraniști, preoți, studenți într-o acțiune care a luat prin surprindere mii de persoane.
Reeducarea prin tortură: “fenomenul Pitești”
După ce elitele mature au fost distruse, s-a trecut la generația tânără, persecutată printr-un experiment sinistru, numit “reeducarea prin tortură”. Acesta a demarat in anul 1949 în închisoarea de la Suceava, continuând cu înverșunare la Pitești. Alte replici mai puțin convingătoare au fost și la închisorile de la Gherla și Tg. Ocna. În cadrul acestui experiment, aproximativ o mie de tineri au fost obligați să-și renege familiile, convingerile, au fost umiliți și au fost forțați să se maltrateze reciproc. “Fenomenul Pitești” – cum era numit – a fost urmat de două procese, în care peste 20 de studenți-torționari au fost condamnați la moarte. Mai târziu, s-a desfășurat și un proces al celor care s-au ocupat de buna desfășurare a experimentului, aceștia fiind condamnați doar la pedepse ușoare de închisoare. Acuzatorii susțineau că la Pitești se urmărea compromiterea Securitații, din ordinele “imperialiștilor americani” și a lui Horia Sima, aceasta fiind interpretarea oficială. Inițiatorii au fost, într-adevăr, studenți legionari, în frunte cu Eugen Țurcanu, dar erau încurajați tocmai de securiști, nicidecum influențați din afară.
A urmat ceea ce era numit de conducerea comunistă, respectiv Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, “un mormânt al burgheziei românești” și anume epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care a început la finele anlui 1949. Pentru a deveni cu adevărat un mormânt al acestei burghezii, trebuia să se găsească o formulă de arestare aparent legală. La 3 ianuarie 1950 s-a emis rapid această formulă, urmată de o ordonanță prin care erau arestați cei care “primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară și construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat și organele sale, dacă faptele lor nu constituie infracțiuni” (adică în cazul în care nu există probe pentru înfaptuirea unui proces). Procedura era următoarea: conducerea Canalului cerea un numar de oameni care să muncească, Ministerul de Interne trimitea ordin către Direcția de Anchete, care la rândul ei încredința sarcina Securitații, aceștia făcând liste cu “reacționarii”, “dușmanii poporului”, “paraziții” care urmau să fie arestați. Fără vreun proces, o comisie întocmită din șapte generali si colonei semna listele condamnându-i la pedepse de 12 până la 60 de luni. Au avut loc sute de mii de astfel de condamnări. În urma unor estimări minimale, numai pe șantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost în fiecare moment câte 40000-60000 de arestați. Însă, “internații CR” (contrarevoluționari), erau repartizați pe sute de șantiere din mine, fabrici. Numărul exact de persoane care au suferit internările administrative nu va putea fi stabilit vreodată cu precizie din cauza distrugerii a numeroase probe. Estimările făcute în anii 1953, 1955, 1968 de către MAI la cererea Partidului, se bazau numai pe documentele obținute în acel moment și numai pe baza evidențelor de la ieșirea din detenție, și nu pe baza listelor de internare. Numărul listelor a fost de ordinul miilor, fiecare dintre ele cuprinzând sute de nume. Numărul celor care au murit până la eliberare, este și mai greu de stabilit.
Acestor sclavi li se adăugau și militarii din detașamentele de muncă ale D.G.S.M. (Direcția Generală a Serviciului Muncii). Aceasta a fost înființată în 1951 pentru a se ocupa cu recrutarea și exploatarea tinerilor cu “origine nesănătoasă” (chiaburi, burghezi, fii de deținuți politici sau care aveau rude in străinătate), care nu aveau dreptul să poarte arme. Din pricina faptului că Tratatul de Pace limita plafonul de militari în termen, tinerii din “prisosul de contingent” al fiecărui an, erau încorporați în “armata cenușie”, nume dobândit de la culoarea uniformei, și obligați să presteze “muncă de interes public”. Până în anul 1960, peste 520.000 de tineri au fost obligați sa muncească în condiții inumane.
Închisoarea elitelor
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 a avut loc o operațiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică. Atunci au fost arestați în București, sau în localitățile unde au fost găsiți, și duși la Sighet în convoaie speciale, 90 de demnitari ai regimului “burghezo-moșieresc”. Majoritatea erau in vârstă – 70, 80 chiar 90 de ani – și miniștri din toate guvernele perioadei 1919-1945. S-a ajuns chiar la reținerea unor personalități care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, “tovarăși de drum” care acceptaseră până la un punct colaborarea cu comuniștii. Vechea închisoare, datând din secolul XIX-lea, era situată chiar pe granița sovietică, iar acest prim lot a fost completat în timp de altele, în funcție de cum decurgeau arestările foștilor miniștri sau secretari de stat. Au urmat loturi în care erau aduși zeci de preoți și episcopi greco-catolici, ținuți până atunci în mănăstirile ortodoxe. În august 1951 a urmat lotul Partidului Țărănesc care, în urma procesului din 1947, fusese reținut la Galați. Așa, numărul celor încarcerați la Sighet a crescut la 180. Se estimează că au decedat 53 dintre ei și au fost îngropați noaptea, pe ascuns, neștiindu-se nici pană astăzi locul exact.
Deținuții care nu decedaseră până în 1955 au fost duși la Râmnicu Sărat. Aici și-au găsit sfârșitul Ion Mihalache, eminentul diplomat Victor Rădulescu-Pogoneanu (unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944, curaj pe care l-a plătit cu 15 ani de detenție), Constantin Bebe Brătianu (secretar general al Partidului Liberal, a fost eliberat cu puțin timp înainte de a muri), Constantin Titel Petrescu (contractase în închisoare o boală incurabilă și a murit la mai puțin de doi ani de la eliberare).
Alți mii de deținuți au murit în primele luni după sosirea acasă, datorită stării de epuizare în care se aflau sau datorită bolilor extreme de care sufereau. Printre aceștia s-au numărat mulți oameni tineri, cum ar fi Constant Tonegaru (arestat și învinuit de spionaj datorită faptului că distribuia familiilor sărace pachete venite din Belgia prin Biserica Catolică; a murit la 33 ani, după numai câteva săptamâni de la eliberarea din lagărul Bistrița).
În aceeași perioadă, au început “dislocările”, “evacuările” sau “strămutările”, adică familiile celor arestați, dar și persoanele care nu aveau parte de încrederea autoritaților, erau mutate în alte locuințe, astfel încât locul devenea disponibil pentru potentații locali. în noaptea de 2-3 martie 1949, la orele 3, 2972 de familii de mari proprietari au fost evacuate cu brutalitate din locuințele de la țară, în câteva minute, în baza Decretului 83. Acestea au fost deportate în alte localități, fiind fixate acolo cu “domiciliu obligatoriu”. La 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, a avut loc o altă deportare, de data asta mult mai amplă. 44000 de locuitori din zona de frontieră cu Iugoslavia, pe o lațime de 25 de km (zonă puțin populată, cu climă aspră, numită ulterior “Siberia românească, au fost deportați în Bărăgan. Aceste familii erau urcate în trenuri numai cu ce puteau să ia, cu bunici octogenari, copii mici, sugari chiar. Când ajungeau la destinație, în Bărăgan, erau lăsate pe câmp, trebuind să-și construiască bordeie, să supraviețuiască fără locuri de muncă și să-și producă singure alimente. Cei 44000 de oameni au fost ținuți în Bărăgan până în 1955-1956, după care s-au întors în localitațile lor, gasindu-și, însă, proprietățile confiscate. Locul lor în bordeie a fost luat de foștii deținuți politici aduși aici pentru un supliment de pedeapsă de 24, 60 sau chiar 72 de luni.
La Timișoara au fost arestați 2000 de studenți care s-au solidarizat cu revoluția maghiară, participând la o mare adunare. Au fost încarcerați la o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic, iar inițiatorii (studenți la facultatea de Mecanică, au fost condamnați la închisoare cu termene de până la 8 ani, alte sute de studenți fiind exmatriculați. În București, au fost arestați studenți de la Medicină, Litere, Drept, Arhitectură, Ziaristică și Filosofie, fiind acuzați de “agitație publică”. Aceștia intenționau să facă un miting în Piața Universității în data de 5 noiembrie 1956. În aprilie 1957 au fost arestați la Iași studenții de la Filologie-Istorie pentru că pregatiseră aniversarea a 500 de ani de la urcarea domnitorului Ștefan cel Mare pe tron. Toate aceste noi loturi de deținuți au fost trimise pe șantierele faraonice din Insula Mare a Brăilei sau din Delta Dunării (Periprava).
Apogeul acestui nou val de teroare a fost atins în iulie 1958, după retragerea trupelor sovietice, inspirată lui Hrușciov de Emil Bodnăraș. Comuniștii deveniseră cei mai fideli aliați ai Moscovei în momentul în care, pe neașteptate, Armata Roșie s-a retras. Între anii 1958 și 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenți, preoți, universitari, asemanator anilor 1948-1952. Fiind diferite de la caz la caz, acuzațiile erau “sabotaj”, “înscrisuri subversive”, “discuții dușmănoase”, “ofensă adusă societății”, “uneltire contra orânduirii de stat”, “misticism”, “combaterea materialismului dialectic și istoric”. Tot în această perioadă s-au reluat și procesele membrilor partidelor istorice care erau acuzați de “activitate clandestină” sau de încercări de reconstruire a partidelor.
Hotărârile si ordinele din 1950-1954 au fost reactualizate sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, pe atunci președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, și legalizate acum prin decretul 89/17 februarie 1958: “Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în stat, dacă acestea nu constituie infracțiuni”.
Pe parcursul celor 45 de ani au existat și trei eliberări consistente. Acestea erau impuse, în principal de factori externi, dar si motivate de lupta pentru putere în cadrul partidului. În 1955, în atmosfera Convenției de la Geneva, a avut loc prima astfel de eliberare. A fost realizată ca o condiție pentru admiterea în ONU, ținând cont de multiplele violări a Declarației Universale a Drepturilor Omului, ce fuses votată de forul mondial înca din decembrie 1948. Tot în 1955, când această mare eliberare era în desfășurare, s-au desființat câteva închisori politice, urmând ca o parte din deținuții cu pedepse mici să fie lăsați liberi. Mulți dintre aceștia au fost, însă, rearestați după revoluția maghiară, în 1956-1960.
Cea de-a doua eliberare a avut loc în 1964. De această dată a avut loc o grațiere generală, începută cu un an în urmă și terminată în august. Această mare relaxare a avut în primul rând o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român Comunist își clama independența față de Moscova, întremând relații comerciale cu țările din Occident, care cereau în schimb eliberarea deținuților politici. La mijlocul lunii august 1964, lagărele și închisorile de muncă au fost eliberate. Asta, însă, nu însemna sfârșitul politicii de teroare și intimidare după moartea lui Gheorghiu-Dej și venirea lui Ceaușescu, continuitate care s-a soldat și ea cu miii de anchete și arestări.
În cadrul celei de-a treia eliberări, din 1988, când relațiile externe erau deja total deteriorate, deținuților politici le era permis chiar să emigreze în Occident. Prin această modalitate, regimul își asigura “liniștea”.
Ceaușescu a imaginat pentru teroare o metodă perfidă, prin politica de îndoctrinare și manipulare a întregii populații. El a recurs la schimbarea componenței sociale (mutarea țăranilor la oraș și închiderea lor în marile dormitoare de la periferii) și la ingineria social-educativă prin care se crea așa-zisul “om nou”. De asemenea, a introdus supravegherea masivă a populației, prin creșterea numărului de informatori. Ca o armă de supunere a populației, folosea Direcția de Cercetări Penale a Securității, un fel de laborator al fricii și terorii. era sancționat orice gest de independență, cum a fost grva minerilor din Valea Jiului în 1977, mișcarea de la Brașov în 1987, protagoniștii lor fiind deportați către alte locuri de muncă. De asemenea au fost înăbușite protestele lui Paul Goma din 1977, cât și atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu, Radu Filipescu, Iulius Filip și ale ziariștilor de la “România Liberă”.
Marile procese politice de care se ocupa “justiția populară” erau consiliate de “un tovarăș” din Biroul Politic al Comitetului Central, dacă nu de plenul său. De exemplu, Ana Pauker s-a ocupat de desființarea Bibliotecii franceze. Aceasta propusese închiderea bibliotecii și chiar arestarea celor ce o frecventau, 300 de studenți împărtășind această soartă. În 1949, Biroul Politic al PMR luase în vizor prizonierii români repatriați, considerați “vârfuri reacționare”, întemeindu-le procese sau internându-i în lagăre. Tot acest birou s-a ocupat și de arestările și deportările din cadrul “măsurilor politico-organizatorice pentru regiunile cu populație iugoslavă”, condamnarea “bandei subversiv-teroriste” din Banat, procesul “spionilor cu mască de diplomați”, cel al “grupurilor de spioni și trădători aflați în slujba unor state imperialiste” și cel al “grupului de spioni și trădători aflați în slujba clicii fasciste a lui Tito”. La 14 martie 1952, tot de către Biroul Politic al PMR, s-a decis “eliberarea condiționată a unor țărani condamnați pentru nesupunere în timpul colectărilor” spre a-i folosi pe timpul muncilor agricole. La 24 februarie 1953 au fost luate “măsurile de evacuare din București și alte orașe a unor elemente dușmănoase”, iar la 2 septembrie, Biroul s-a ocupat de alte procese ale unor “agenturi imperialiste”.
_______________________________________
Tot ce-i romanesc nu piere!
|
|
